Zâmbiți, vă rog!

M-a întrebat odată un amic de pe Facebook: „De ce tot pui zâmbete, dupa fiecare comentariu sau postare? E, așa, ca să te dai mare? Ori faci mișto de cel căruia-i răspunzi?”  Și chiar așa: de ce zâmbesc? Dar tu de ce ai face-o?

Reiau acest subiect, despre care am scris mai demult pentru că, mai recent, o doamnă care-mi ceruse proaspăt prietenia m-a apostrofat de-a binelea într-un mesaj privat. Cum îmi permit? Că doar ea a comentat serios. Eu de ce o iau pe sus, glumind și punând semne de-astea? Emoticoane? Zâmbete? Rânjete? Ce? O desconsider? Cred că…

Doamne ferește! – aș fi vrut eu să-i spun. Cum să-mi râd eu de alții? Dar n-am mai apucat. Cum a venit, așa s-a dus. Mi-a dat cu block-ul în cap.

Precum înăuntru, așa și pe-afară. Sau viceversa?

Nu-i bai, mi-am spus. Dacă nu poate înțelege… Dar apoi am încercat să mă pun în pielea „celuilalt”. Ce-o fi crezut? Ce-a înțeles? Cât de necăjită de viață, de sobră sau de închisă în sine poate fi o persoană care se supără că i-ai zâmbit?

Și ce poți face tu? E bine să zâmbești sau nu? Ori mai bine te închizi și tu în tine și dai drumul la zâmbet doar pe dinăuntru?
Dar mai poți s-o faci? Poți să te simți bine în sinea ta, când stai încruntat mereu în fața altora?

Și-atunci? Cu cine să empatizezi mai întâi? Cu cei din jur sau cu tine insuți?

Înciudații și ciudații

Ai observat? Pe stradă, în autobuz, la piață, oamenii – cei mai mulți – sunt cam serioși. Îngândurați. Procupați. Poate chiar încrâncenați.

Ai încercat vreodată să le zâmbești unor necunoscuți? Așa, pe nepusă masă. Doar din simpatie. Pentru ei. Sau pentru rasa umană. Sau… pentru orice-ar fi.

Eu am făcut-o. Uneori zâmbetul mi-a fost întors. De fapt, rareori. Dar de cele mai multe ori, nu! Ba dimpotrivă. De parcă mi-ar fi spus:

• Ce te uiți, mă, așa?
• Îți râzi de mine?
• Sunt caraghios?
• Da’ ăla oare de ce se strâmbă la mine?
• Am fusta pătata?
• Las’ mă, că doar se dă mare!
• Uite și la ăsta cum stă rânjit!
• Nu-i sanatos la cap; uite la el cum se hlizește de unu’ singur.

Și, uite-așa, ăștia înciudați te-ar putea să te facă să te simți cam ciudat.

Cine nu-i periculos?

Prin țările vestice și mai ales  de peste ocean, zâmbetul adresat unui necunoscut e considerat doar un semn de bunăvoință. La atât se rezumă. În plus, un om care zâmbește nu-i periculos. Dacă din întâmplare privirea ți se oprește mai lung pe cineva și-acela te vede, e musai să-i zâmbești imediat. Ca să vadă că n-ai intenții rele.

Și viceversa. Dacă vezi că-ți zâmbește cineva, fă și tu la fel. N-are de ce să-ți fie frică. Și-i mai și arăți că nici tu nu ești periculos. Și apoi, trebuie să-ți vezi de treabă. Pe-acolo, prin acele țări, e bine să eviți să te uiți prea fix la un necunoscut. Pentru că asta înseamnă că-l hărțuiești. Cu privirea.

La noi, în schimb… Avem obiceiul de a-i diseca, de a-i analiza pe ceilalți. Pentru a-i judeca. Ca să le descoperim defectele. Alea care ne scot nouă în evidență calitățile. Sau măcar să ne satisfacem  orgoliul că avem un simț ascuțit al observației. Ori ca să putem să-i împărțim în două categorii principale. „Îmi place” și „Nu-mi place”. Sau pur și simplu… uite-așa, c-așa vreau eu!

Și dacă altcineva te privește pe tine luuuung, fie întorci repede privirea (de preferință cu o grimasă de superioritate dezgustată atârnată pe față), fie continui să-l fixezi și tu. Ca să întoarcă el privirea (Hai, băi, să te văd care-i mai tare!)

Dar Doamne-ferește să zâmbești. Că atunci chiar devii dubios: Ce dreac are ăsta? Râde de mine? Mă cunoaște de undeva?!

Și-atunci, ce faci? Zâmbesti sau nu?

Pentru cine zâmbește, se zice că asta-i face bine. La ten, la suflet, la starea pozitivă. La toate-cele-și-ncă-multe-altele.

Și celor din jur poate că le-ar face bine un zâmbet. Să le transmiți ceva din binele tău, să-i faci să se simtă mai… și-așa mai departe.

Dar ce să te faci cu toți încrâncenații ăia? Și cum să-i deosebești de ceilalți? Nicicum. Pentru că nu prea ai cum.

Dar, pentru că trăim într-o lume duală, poți alege din una două. Fie să stai și tu mereu încruntat/ă, circumspect/ă, în expectativă; să vezi dacă ți se permite sau nu să zâmbești.

Sau, dimpotrivă, să zâmbești oricum, oricui, oricând. Tu alegi. Și vei face desigur cum crezi, cum simți.
Iar eu, eu voi zâmbi în continuare. Chiar daca unii mă vor crede ciudat sau mă vor interpreta în fel și chip. Tot le voi zâmbi. De ce?
Pentru că pot. 🙂

Să ne-auzim de bine!