Viața nu e ca o pradă. Doar este. (I)

DA, știu că nu e chiar așa de simplu. Scriam odată pe FB că deși viața nu mi-a dăruit chiar tot ce am vrut, am primit tot ce mi-a dăruit.
Hai mă! Chiar așa? Tot? Chiar și ce nu era bine, ce nu era drept, corect?

Poate… Poate că uneori m-am și revoltat. Dar acum, aruncând o privire din perspectiva celor peste 61 de ani, văd. Că eu chiar am primit. Și am trait din plin ce mi s-a dat. Și da, chiar și ce am considerat „din prima” că nu e bine, nu-i corect, nu-i drept. Dar până la urmă s-a dovedit c-a fost de fapt doar așa cum trebuia să fie. Adicăă… doar a fost.

De ce scriu acum ce scriu.

Nu. Nu este ziua mea; ziua mea a fost în martie. Și nici nu este azi vreo zi deosebită anume pentru mine, de m-am apucat să scriu asta. Este doar Azi.  De ce scriu totuși acum ce scriu?
Din trei motive.

Primul

Recent am fost întrebat de ce nu am plecat și eu definitiv în SUA. O întrebare ce mi s-a pus de multe ori, în ultimii mai mult de 25 de ani, de când sora mea trăiește acolo. Am și obosit, m-am plictisit să tot răspund, căutând argumente care să pară cât mai raționale. Că am avut o carieră la care n-am vrut să renunț, că părinții… oamenii…, peisajele…, munții…, că n-am „simțit”… etc etc. Dar acum îmi dau seama mai bine: n-am nici-un argument rațional pentru care să n-o fi făcut. Pur și simplu, așa s-a întâmplat să fie. Fluxul vieții nu m-a dus acolo. M-a ținut aici. Bun, poate nici eu n-am vrut asta cu ardoare. Dar până la urmă… așa s-a întâmplat. Viața s-a întâmplat.

Al doilea

Apoi, într-una din zilele trecute am ascultat un interviu al unei prietene dragi. Vorbea despre cum să scrii o carte. Eu am publicat trei până acum, dar tot am fost curios să o văd și să aud ce spune ea, prietena. Și, ca întotdeauna, mi-a făcut plăcere s-o ascult. Iar ceva din ce-a spus mi-a atras atenția. Întrebarea era: de ce să scrii (o carte)? Răspunsul ei: Pentru că – unul dintre motivele posibile –  pe alții poate că o să-i inspire povestea ta. Așa cum și poveștile lor te-ar putea inspira pe tine.

Poate că nu vor fi mulți, dar măcar dacă unuia singur îi va fi de folos, atunci merită s-o faci!
Nu, nu voi scrie acum o carte despre viața mea, acum. Poate nici altădată. Nu știu. Dar măcar o să vă povestesc mai pe scurt de ce eu nu (mai) văd Viața ca o pradă.
Și cum și ce mi-a dăruit viața, chiar și când eu credeam că mi-a luat.

Al treilea

Al treilea lucru care m-a pornit să scriu acum această postare… l-am amintit pe scurt duminică seara, pe FB. Am povestit cum vântul mi-a luat un bon de casă care-mi trebuia.  Și mi l-a adus când renunțasem la el.
Pentru mine, acela n-a fost chiar un moment „wow!”. Pentru că mi s-au mai întâmplat chestii din astea. Sunt convins că și ție. Doar că poate nu le-ai luat în seamă.

Acum, ar putea fi și un al patrulea motiv pentru care m-am așezat să scriu ce scriu. Că toate cele trei motive s-au concentrat într-un interval relativ scurt de timp. Și, din combinația lor, m-am pornit. Să scriu. Ceea ce poate am vrut mai de mult să fac. Dar nu venise momentul.

Prima lovitură?

În liceu, am învățat informatică. La actualul Tudor Vianu. Pe-atunci îi spunea altfel. Nu eram cel mai bun. Dar printre primii zece tot mă număram. Asta pentru că nu prea mă oboseam să învăț decât ce-mi plăcea. Doar la materiile de specialitate eram printre primii doi-trei. Și – poate datorită personalității – fusesem numit și șef de clasă. În plus, mai făceam și sport de performanță, ba chiar ajunsesem în lotul național de juniori. La polo pe apă.

În 1978, după examenul de admitere la facultatea de Automatică și Calculatoare, m-am văzut al doilea pe listă sub linie. Se intrase cu 9.08, iar eu aveam fix 9. Primul sub linie, imediat deasupra mea, era Cristi, cel care avea să-mi fie coleg, mai încolo.
Pe moment a fost un șoc. O lovitură dată de viață, nu? Și totuși cred că am trecut destul de repede de el. Fusesem învățat de părinți că, atunci când apare o problemă – acum nu prea mai rostesc acest cuvânt, prefer să-i spun „provocare” – trebuie căutată soluția.

Soluții existau.

Aveam doar de ales. O primă opțiune era să merg frumos să fac armata – 1 an și 4 luni –, să învăț mai mult și să dau examen peste doi ani, din nou. Nu mi-era frică de armată. Puteam s-o fac fie la Dinamo, fie la Rapid, chiar vorbisem cu amândoi antrenorii de polo, de la cele două cluburi. Și puteam să mă transfer la oricare dintre ei. Da, dar doi ani… Să-mi amân facultatea atâta… Mi se părea prea mult!

Am ales a doua variantă.

Sau mai curând, acea varianta parcă m-a ales pe mine. Iar eu m-am lăsat dus spre această posibilitate nou apărută, chiar în acel an. Să intru, „prin opțiune”, la o altă facultate la care nu fuseseră acoperite toate locurile.
Aceeași alegere au făcut-o și alți foști colegi de ia liceul de informatică, care astfel mi-au devenit colegi și la facultatea de Mecanică Agricolă. Sau Agronave, cum mai glumeam noi. Nu știu dacă ei au regretat vreodată alegerea de atunci. Eu nu.

Ce mi s-a luat și ce mi s-a dat

La sport a trebuit să renunț. Nimeni nu putea să mă scutească la facultate  și nu mai aveam timp și de antrenamente. Dar mi-am (re)găsit o nouă pasiune: scrisul. Timp de cinci ani am fost redactor și secretar de redacție la ING, revista studenților politehniști. O redacție unde am cunoscut alți oameni minunați.
După ce am terminat facultatea, în 1984, câteva luni am făcut naveta zilnică la Giurgiu, apoi m-am transferat lângă București. La Fabrica de Conserve Chiajna. La 20-30 de minute de locuința mea din Drumul Taberei.

Eram proaspăt căsătorit. Adela apăruse în viața mea la câteva luni după ce fosta mea prietenă îmi dăduse papucii. (Altceva ce „pierdusem”, pentru ca să primesc apoi înmiit – o prietenă de viață lungă, pe care continui s-o iubesc și după 36 de ani.)
A fost oare viața nedreaptă că mi-a luat ceea ce la un moment dat credeam că-mi doresc cel mai mult? Să intru la Calculatoare și să joc în continuare polo?

Fapte, nu fantezii

Aș putea să țes multe fantezii. Despre cum ar fi fost să fiu jucător de Națională mare. Sau despre ce viitor aș fi avut ca IT-ist. Scenariile posibile sunt infinite.
Dar faptele sunt clare.
1. Ca sportiv de performanță aproape sigur nu m-aș fi apucat să scriu. Și aș fi pierdut ceea ce a reprezentat pasiunea mea pentru cam jumătate de viață.
2. Ca absolvent de Calculatoare aș fi fost obligat să plec de acasă, din București, imediat după facultate. Pentru cât timp? Greu de zis…. (Pentru cine nu știe sau nu-și mai amintește, cam asta era regula impusă pe atunci de „partid”: repartizarea obligatorie la un post de muncă, cu Bucureștiul „închis”.)
3. Este aproape sigur că dacă aș fi intrat la Calculatoare n-aș fi cunoscut-o pe Adela, cu care m-am întâlnit doar pentru că-l aveam ca prieten comun pe Dănuț „Piticu”, unul dintre bunii mei prieteni din facultate. Și, bineînțeles, nu s-ar fi născut Diana.

Mereu ești pe val…

Și eu am vrut ceva de la viață, încă de când eram adolescent. Și nu mi-a dat. La început, dar poate pentru puțin timp, m-am simțit nedreptățit.
Puteam să mă încăpățânez. Să mă iau la trântă cu viața.
Dar am acceptat. Că pot avea altceva. Și-am mers mai departe, lăsându-mă dus de val.
Mă crezi sau nu, tot timpul suntem pe val. Chiar și când nu observăm asta. Din cauză că nu vedem valul. Mai ales dacă nu pare a fi prea înalt. Dar suntem.
Și putem să alegem să ne luptăm cu valul. De cele mai multe ori tot ne va duce cu el. Epuizați. Supărați pe mama ei de viață.
Sau putem să facem surfing. Cu valul, pe val. Și să ne bucurăm de Viață.

Povestea asta cu intratul la facultate n-a fost singura din viața mea de acest gen. Asemenea lucruri mi s-au mai întâmplat. În continuare. Toată viața. Chiar și recent. Foarte recent. Și le-am observat.

Voi reveni să vă mai povestesc. Și despre celelalte.

Cele bune să se-adune
Și să ne-auzim de bine!