„Vârsta nu-i o boală.”

Anul trecut, prin vară, m-a sunat un vechi coleg de școală. Era bine. Sau, în fine, acum era mai bine. Se recupera după un preinfarct și un atac cerebral. „Dar de H… ai auzit?”

H… era cel de-al treilea, prietenul nostru alături de care făcusem în adolescență sport de performanță, plimbări lungi cu bicicletele, sau excursii pe munte. „S-a operat pe cord. Bypass… Dar tu ce faci? Cum o mai duci?”

Eu? Bine… Nu prea grozav, dar binișor. Tocmai mă recuperam și eu. Aveam niște arsuri grozave căpătate în urmă cu ceva zile pe creasta Făgărașilor. Plus o febră musculară, câteva rosături de la ghetele de munte și buzele uscate de la vântul pe care-l prinsesem spre Vârful Moldoveanu.

Știu că mă dau mare… Dar tot astă vară, ego-ul meu de muntist bătrân s-a făcut mic, mic, mic, mic.

Poți să te dai mare sau să te faci mic. Totuna suntem.

Fugisem câteva zile de canicula din București, la Predeal și nu mă puteam abține. Așa că, pentru o zi, doar una, mi-am lăsat soția la umbra celor „Trei Brazi” și am plecat. Spre Piatra Mare. Prin canionul Șapte Scări. Mă simțeam în formă. Antrenat. Am depășit pe drum mai multe grupuri, oameni obișnuiți, poate nu așa de deprinși cu muntele, veniți doar pentru canion și… înapoi. Apoi am trecut de două perechi de tineri. Mă simțeam tare.

Apoi, pe lângă mine au trecut alți trei tineri. Clar antrenați, sigur muntiști, experimentați. În timp ce făceam un popas a mai apărut un singuratic, om cu optsprezece ani mai tânăr, alături de care am și urcat, o vreme. (Urma să ne regăsim de cîteva ori pe traseu și, apoi, să rămânem prieteni pe Facebook.)

Pe urcușul cel mai abrupt, spre Cabana Piatra Mare, înainte de ieșirea din pădure, m-am oprit să-mi trag suflul.

A trecut pe lângă mine ca acceleratul care-i zboară cascheta din cap ceferistului de serviciu care a rămas cu fanionul ridicat fără să-nțeleagă ce i se întâmplă. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred.

L-am găsit la cabană, în timp ce stătea să bea un ceai. Cu părul rar complet albit deasupra unei figuri puternic ridate, cu brațe nu foarte puternice și un corp parcă prea mic pentru picioarele groase, împletite din fibre noduroase de mușchi tari ca piatra. L-am întrebat câți ani are. Șaizeci și opt. Mi-a vorbit cam un sfert de oră despre antrenamentele pe care le face de două ori pe săptămână, despre maratoanele montane la care încă mai participă, despre sine, despre el însuși, despre ce greșesc ceilalți care nu fac ca el.

Am plecat mai departe spre Vârf, rămânându-mi puternic înfipte în memorie cele două picioare ca niște stâlpi, menite să susțină și un ego cât casa.

L-am judecat. Știu.

Dar l-am și admirat. Și am recunoscut: și eu am tentația să mă compar. Așa că și lui trebuia să-i găsesc un defect, ca să nu mă simt mic, mic, mic, mic.

Ca orice Ego, și al meu vrea să se cocoațe deasupra altora. Dar, uite, că uneori o ia în barbă. Ca-n ascensiunea de pe Piatra Mare.

Dar dincolo de asta ce rămâne? Pentru mine, atunci, pe munte a rămas mai ales satisfacția internă, personală. Mulțumescu-ți Doamne că am mai fost o dată și pe-aici. Că am mai apucat s-o fac o dată.

Și cele cîteva rânduri pe care ți le scriu mai jos poți să le vezi tot ca pe o manifestare a ego-ului. Sau nu. Depinde de tine dacă dorești să iei ceva din ele. Pentru tine.

Secretul? Nu e. Dar o explicație există.

Anul trecut, după ce-am postat pe Facebook câteva poze din excursiile mele pe creste de munți și de la ștrand – după ce câștigasem un concurs de înot –, m-au asaltat comentariile prietenilor. De la felicitări mai mult dar și mai puțin formale, până la exprimarea curiozităților de tot felul.

Feluriți prieteni, mai noi, care nu m-au cunoscut personal, dar și mai vechi din cei care mă cunoșteau bine cumva, cândva: Care-i secretul tinereții? Cum de te-ai păstrat așa de…? Ce bine te ții!

Nu-i prea târziu dacă-i mai devreme.

Cu ani în urmă am făcut sport de performanță. Polo. Și, în plus, am umblat mult pe mai toți munții din România. Apoi, am terminat facultatea. Și am plecat stagiar, mai întâi la Giurgiu.

În anii 80 și 90 m-am lăsat tras în malaxorul vieții. Stres, serviciu, mai întâi șase zile apoi cinci sau oricâte pe săptămână, duminica în familie, când apucam, fără sport, fără munte…

Eram pe la sfârșitul anilor 90, când m-am privit în oglindă. Peste 90 de kilograme. Iar mușchii, ia-i de unde nu-s. Toppiți, parcă. În plus, început de varice, crize dese de lombosciatică, tensiune oscilantă cu dureri intense de cap, colesterolul razna.

Paulo Coelho spunea: “Pentru a putea cu adevărat să devenim ce suntem, avem nevoie să uitam ce credem că suntem.”

Și am început… Mai întâi să merg la sală – se deschiseseră primele săli de forță din București. Uneori cu pauze de câteva săptămâni, alteori și de luni întregi, sala a devenit însă o constantă în viața mea. Și oricât de lungă a fost pauza, m-am reîntors la ea.

Apoi, după câțiva ani, am găsit și cu cine să reîncep să merg pe munte. Cu ginerele. Acum câțiva ani m-am regăsit pe Facebook cu o veche prietenă care m-a readus la bazin. Mulțumesc, Carmen.

Ce vârstă ai avea dacă n-ai știi ce vârstă ai?

Așadar, un prim „secret” sunt convins că este acesta: să uiți cine crezi că ești, ce vârstă ai și să faci sport. Să începi din timp și să continui la orice vârstă.

Poate că mobilitatea nu va mai fi aceeași. Poate că forța și rezistența vor scădea. Dar sigur vor cădea de tot, când nu vei mai face mișcare. Indiferent de vârstă. Indiferent ce-ți spune buletinul sau, mă rog, cartea de identitate.

Poate-ai să-mi spui că acum nu ai timp de sport, de mișcare. Am să-ți răspund că atunci când n-avem timp, ni-l facem. Pentru ceea ce contează. Când n-ai timp pentru ceva, înseamnă de fapt că alegi să faci altceva. În același timp. Alege.

Expresia „griji inutile” e un pleonasm.

Stresul – agentul de îmbătrânire poate cel mai activ – este evitabil. Acesta e cel de-al doilea „secret”. Bine, dar cum poți să fii un om superactiv, fără să fii stresat?

Sunt destule cărți despre cum să reducem stresul. Dar când vrem să-l reducem, de fapt vrem să acționăm asupra efectului, nu asupra cauzei. Ai răcit? Trebuie să scapi de răceală. Dar cum ar fi să nu mai răcești? Asta ar fi posibil dacă ai elimina cauza. Chiar! Cum ar fi să nu te mai stresezi? Ar însemna că nu mai ai nevoie să elimini stresul, să te lupți cu el, să-l reduci.

Mark Twain a zis: “Sunt un om bătrân și-am cunoscut o mulțime de nenorociri, dintre care cele mai multe nu s-au întâmplat niciodată.”

Nenoricirile, temerile, grijile sunt mai mult în mintea noastră decât în realitate. Care-i mecanismul lor? Teama se alimentează din gânduri. Despre trecut. De acolo își culege amintiri pe care construiește halucinant și le proiectează sub forma temerilor de viitor. Își adună puterea din trecut și și-o auto-amplifică în prezent, cu proiecții de viitor.

Cum să-ți găsești liniștea fără să-ți pierzi neliniștea.

Gândul vine mereu la pachet cu o emoție. Și viceversa. Se potențează reciproc, în cerc vicios, până ce, uneori, simți ca nu le mai poți stăpâni. Detașează-te de gând și trăiește-ți emoția. Va trece. Detașează-te de emoție și observă gândul. Va trece.

Așa, în loc să fugi de ce te poate stresa, în loc să te așezi sub un clopot, poți să-ți gestionezi momentele dificile ale vietii, să le preiei lin, fără șocuri, poți să previi reacțiile disproporționate autogeneratoare de neliniști.

Liniștea poate fi instalată, dacă o dorești. Fără să-ți pierzi neliniștea.