Puterea vindecătoare a Iubirii

Într-una din zilele trecute, citeam.  Atingerea Cuantică a lui Richard Gordon. Eram pe balconul unei pensiuni și mă bucuram de răcoarea unei după-amieze de la munte, departe de canicula orașelor.  Pe treptele unei vile vecine, un câine imens, alb, răgușit, a început să hămăie. Cu multă convingere. Continuu și de neoprit.

Ham, ham.

Eram prea prins în lectură ca să-l aud. Până când…

Vecinul de cameră a ieșit pe balconul alăturat, în pijama. „ Mai taci, mă!”, s-a răstit el la câinele aflat la câțiva zeci de metri depărtare. „Taci, n-auzi?!” Câinele lătra. Neîntrerupt. „Taci!” Parcă și mai tare. Și câinele, și vecinul. „Nu poți să taci?!” Nu, nu putea.

După ce, din aceași distanță protectoare, l-a amenințat și cu bățul de la mop, vecinul s-a retras bombănind în camera. Iar câinele și-a continuat recitalul. Parcă și mai convins de ceea ce face.

Te iubesc.

Privisem toată scena liniștit. Din Liniște, chiar. M-am așezat și mai adânc în acea stare, de fapt mai mult de-atât, în această Prezență din care simțeam că fac parte, privind lung la câine. I-am trimis din distanță un zâmbet: „Poți să latri cât vrei. Nu mă deranjează.” Și chiar nu mă deranja. Nu avea cum să mă deranjeze nimic, din acea stare.

„Ham?” Zâmbetul mi s-a lărgit: „Te iubesc.” Și-am continuat să privesc spre câine, fără ca neapărat să văd acolo un câine. Ci doar aceeași Liniște, aceeași Prezență. La fel ca muntele din zare, ca norul alb de dincolo de munte, balconul, bradul din fața balconului, ceașca de cafea, eu. Aceeași Liniște. 

Cumva de dinafara mea, simțurile au înregistrat cum câinele s-a potolit, ușor.  Un lătrat mai scurt, un mârâit neconvins și… Liniște. Mintea mea a preluat controlul. A început să lucreze: „Ce tare sunt! Uite că a funcționat! Voi scrie despre asta!”

Ham, ham, ham. Câinele a lătrat din nou. Pe mine? Habar n-am. Poate a lătrat gândul. Poate ego-ul.

În rezonanță

Mi-am trimis mintea la plimbare și m-am așezat iar, în aceeași stare de Liniște, în care gândurile mai pot să vină și să plece, dar poți doar să le observi, nu mai sunt neapărat ale tale, nu te mai simți posesorul lor. Nu mai ai, nu mai faci… Doar ești. Liniște.

Câinele a tăcut. „Uite că iar a funcționat”, m-a gâdilat un alt gând. Ham, ham, mi-a răspuns câinele. Am zâmbit și am stat. Doar am stat. Amândoi. În Liniște.

Fără ca el să mă mai latre. Fără ca eu să-l mai gândesc. În acord, în rezonanță.

S-a oprit oare câinele din lătrat pentru că eu aș fi făcut ceva? Habar n-am. Ba chiar aș spune că mai curând nu. Eu nu am făcut nimic. Poate tocmai asta l-a oprit… Sau nu.

Rezonează?

Cu ani în urmă, am învățat la cursurile de NLP (Programarea neuro-linguistică) despre cum să intri în „rapport” cu cel din fața ta. Adică, spus cumva altfel, să te acordezi la celălalt. Cu toate tehnicile și șmecheriile aferente. Prin poziția corpului, gestică, mimică, tonalitate, limbaj și toate alea.

La primele mele încercări de a-i ajuta pe alții să-și rezolve diferite aspecte ale vieții, am aplicat temeinic, conștiincios, ce învățasem. Am simțit însă că pe undeva ceva n-a funcționat. Rezultate? Discutabile.

Dar la puțină vreme, am avut șansa să întâlnesc un maestru, un învățător de non-dualitate. Rune Heivang. Alături de el, am aflat altceva. Că este inutil să aplici „ca la carte” astfel de tehnici, dacă nu le și trăiești.

Că poți să te acordezi, să intri pe aceeași lungime de undă cu altcineva, doar când știi ce înseamnă să fii cu adevărat Prezent pentru celălalt. Cu toată ființa ta. Și chiar mai mult de-atât.

Prezent

Doar din acea Prezență, din acea Liniște de nedescris, poți cu adevărat să-i acorzi întreaga atenție celui din fața ta. Să manifești compasiune sinceră. Fără să te straduiești. Cu onestitate. Să-l iubești pe celălalt ca pe tine însăți/însuți, de parcă ai fi chiar tu. Pentru că asta și este celălalt. Ești chiar tu.

Și asta poți s-o faci doar din acel „spațiu fără de spațiu”, despre care vorbesc maeștrii, acel „loc” fără regrete, rețineri, resentimente, fără emoții negative. Fără nimic. Doar Liniște și Echilibru. Prezență. Iubire.

Rezultate…

Ce-am făcut în continuare? Ce făceam și înainte de a cunoaște învățătura lui Rune. Am lucrat și cu diferiți clienți și chiar și cu mine însumi, folosind aceleași tehnici și metode de consiliere și NLP învățate. Dar, de-acum, dintr-o altă poziție. Din Liniște. Din Iubire.

De-a lungul anilor, rezultatele nu s-au lăsat așteptate. O prietenă și-a rezolvat insomniile matinale. Alta, cârceii care o chinuiau în concursuri. Alte persoane cu care am lucrat s-au vindecat de răceli, de dureri de cap, sângerări nazale, crize de bilă, puseuri de tensiune, frici, blocaje… și altele.

Nimic

Numitorul comun al tuturor acestor „vindecări” nu a avut nimic spectaculos. Nimic făcut de mine. Și cu înțelegerea că eu nu fac nimic, de fapt. Totul doar trece prin mine. Când mă deschid. În Prezență. În Iubire.

Oamenii s-au vindecat singuri. Urmând anumite ghidaje, adevărat, dar asta numai după ce au intrat – prin ceea ce am putea numi „rezonanță” – în aceeași Liniște, aceeași Prezență. Chiar dacă nu toți au înțeles ce-i asta și ce li se-ntâmplă.

Ne-suferind

Mie însumi mi s-au întâmplat multe. Uneori, pot să mă „deconectez” de la durere și să nu sufăr, când aceasta apare. M-am adormit adesea pe scaunul stomatologic, ba chiar și într-o operație mai complicată, la mână, fără anestezie generală.

Și am devenit deja expert în a-mi vindeca propriile crize de lombo-sciatică în timp record. Cel mai recent, am făcut-o, în  mai puțin de două zile, în același sejur la munte în care m-am relaționat cu acel câine mare și alb.

De la dureri, și o anume înclinație – nenaturală! – spre dreapta și în față, sprijinită în baston, până la excursia pe munte, urcând și coborând vârful Piatra Mare, cu o diferență de altitudine de peste 1000 de metri.

Iubire

Iubirea este energia vindecătoare. Și nu-i în mine sau în altul mai puțin sau mai mult. E peste tot. Universală. Cum te „acordezi” la ea? Fiind prezent/ă. Fiind Prezență.

Fără un „eu” care „face”. Doar Iubire. Acolo, în Moment. Iubire pentru tot ce este. Pentru câinele care latră, pentru muntele din spatele lui, pentru durerea din spatele tău.

Pentru tine, care nu mai ești un „eu”, pentru celălalt, care nu mai este un „celălalt”. Nu-l mai judeci, nu-l mai interpretezi, nu-l mai gândești.

Ești, doar. Acolo. Pentru el și cu el. Cu totul. El e Totul. Tu ești Totul. Orice sau oricine este Totul. Și asta-i adevărata vindecare. Să re-cunoaștem că Suntem.

Ce? Asta. Iubire.

Cele bune să se-adune!