Iartă-te. N-ai greșit. Negreșit.

Ai observat cumva cât de des spui „Am greșit” ? Dacă nu, îți propun un experiment: urmărește-te timp de o zi. Contorizează de cate ori spui zilnic: „am greșit”. Și: „scuză-mă”. Ori „îmi pare rău”. S-ar putea sa ai o surpriză.

Suntem învățați, de mici copii, că este bine să ne recunoaștem greșelile. Începând cu acea poezie, poate ți-o amintești, în care Nicușor a spart o cană, plici! El își recunoaște greșeala și tatăl său îi spune: ”Rău, dar nu pot să te cert,/Ai spus drept și eu te iert!”

Dar știi ceva? De fapt, poezia asta e doar o re-întărire a unei credințe limitative, una colectivă,transmisă din generație în generație. Credința că „greșeala recunoscută este pe jumătate iertată”. Și cine nu vrea sa fie iertat? Iertarea ne readuce iubirea, acea iubire, care ne-ar putea fi „luată” când „greșim”.

Apoi, mai sunt și alte multe ziceri… Unele ne îndeamnă să învățăm din greșeli. Normal, după ce ni le (re)cunoaștem. Altele susțin că „omul e supus greșelii”. Ori te îndeamnă: „dă-ți voie să mai și greșești”. Frumoase ziceri. Ți-au plăcut. Pe multe le-ai învățat. Le-ai spus și tu. Ție și altora.

Dar degeaba! Asta nu te-a ajutat să-ți dai voie să greșești. Nu te-a ajutat sa nu te autoacuzi, câteodată. Și să nu regreți. Că atuncea, cândva, ai fi greșit.

Iar eu îți spun acum ceva ce poate nu ți s-a mai spus. Că toate proverbele și citatele alea, despre greșeli, n-au nici un rost. Pentru că de fapt este imposibil să greșești

De unde știi c-ai greșit?

Eram în sala de așteptare a unui cabinet medical. Omul de lângă mine, un bărbat spre vârsta pensionării dar încă verde, tipul solid al celui ce și-a petrecut jumătate de viață în aer liber, a intrat în vorbă cu mine. A început să mi se confeseze.

Despre cum a fost trecut în rezervă la termen, cum s-a certat cu fiul său, cum a ratat șansa îmbogățirii, cum îl fură vecinii, primăria și guvernul. Și, mai ales, despre cât de mult a greșit el de fiecare dată.

„Cine spune că ați greșit?” Cu un ton puțin intrigat mi-a răspuns: „Eu spun!”. L-am întrebat iar: „Și când spuneți asta?”

„Acum, desigur”, a venit răspunsul. „Deci acum știți că atunci ați greșit...”. Cu un început de stinghereală, parcă, și el ca omu care nu știe încotro vreau eu „să bat”, mi-a răspuns: „…mmda...” Și am continuat: „Dar despre ce faceți acum, ce credeți? Greșiți sau nu?” Răspunsul a fost cel așteptat: „Nu știu…”

Întrebarea consecvent logică a venit: „Și veți știi în viitor daca ați greșit?” ”Mda.”

Până să intre în cabinetul medical, omului i-a fost zdruncinată serios credința limitativă a greșelii. Sub privirea interogativ-nedumerită a asistentei medicale din pragul ușii, mi-a mulțumit.

Mintea se judecă pe sine.

Am fost bine impregnați cu acea nevoie de onestitate în recunoașterea greșelilor. Încât am ajuns chiar să credem că mereu greșim. Dar cine stabilește ce e o greșeală? Cine sau ce definește fără drept de echivoc o greșeală?

Mintea de acum. Și ea judecă mintea din trecut. Se judecă pe sine. Și-i aruncă anatema: „Ai greșit!”.
Pentru că evoluăm, mintea de acum este desigur mai deșteaptă decât cea de ieri. Și vede mereu greșeli în deciziile sale de ieri. Pentru că acum știe mai mult, vede mereu greșeli în trecut.

Dar oare acum nu greșește? Tu ce crezi? Oare acum nu faci greșeli? Dacă n-ai un răspuns, fii fără grijă: vei ști în viitor. În viitor mintea ta va ști că ai greșit. Experiența îi dictează asta. Pentru că „știi sigur” că ai greșit, că mereu ai făcut greșeli.

Cum te-ai priceput și tu…

Dar cum ar fi dacă ai percepe ceea ce ai făcut la un moment dat doar ca pe o experiență și nu o greșeală? Atât. Fără să interpretezi, fără să judeci. Fără să te simți vinovat/ă. Fără să apreciezi ca ai fi greșit vreodată. Fără să-ți mai spui că altadată ai fi putut să faci alfel. Pentru că n-ai fi putut.

Unul dintre principiile de baza ale NLP (Programarea Neuro Lingvistică) spune că întotdeauna facem cea mai bună alegere pe care o puteam face la momentul respectiv.

Da. Orice ai fi făcut cândva, te-ai bazat pe cunoașterea, înțelegerea, resursele pe care le-ai avut în acel moment. Iar dacă te raportezi la posibilitățile și disponibilitățile acelui moment, NU ai greșit. Ai făcut cum te-ai priceput cel mai bine atunci. Și așa este întotdeauna: faci ceea ce știi și poți tu mai bine să faci în acel moment. Întotdeauna faci cea mai bună alegere pe care POȚI să o faci. În mometul dat.

Iar când poți să aduci acest principiu la nivel de emoție, de recunoaștere organică, nu doar rațională, poți și să elimini unul dintre cele mai mari stresuri ale vieții: că vei greși. Că ai putea greși. Și vezi cum ți se schimbă viața. Negreșit

Cele bune sa se-adune.

P.S. Pot să-ți  demonstrez oricând ca nu ai greșit niciodată. Am nevoie doar de câteva minute de discuție cu tine, ca să-ți dovedesc ca n-ai greșit. Te încumeți??