Fricile și așteptările de Azi.

Să-ți fie frică nu-i o fericire.
Și nu-i plăcut nici să trăiești tot timpul în așteptare.
Dar să fii încontinuu într-o așteptare plină de frică… Asta chiar că nu-i bine de loc!

Știm prea bine să ne îngrijorăm.

Suntem învățați să ne temem. De orice, dar mai cu seamă de viitor.

Ne facem griji. Ca ar fi posibil să se întâmple ceva rău. Să fie ceva care să nu meargă cum trebuie. Să avem necazuri.

De obicei, teama ne este raportată la ceva posibil să se întâmple. Sau să nu se întâmple.

Nu vorbesc de un moment din acela, de genul când trecem pe roșu și autobuzul e gata-gata să dea peste noi. Acea clipă când pentru o clipă inima ți se urcă în gât și gura se usucă. Și, apoi, totul trece. Nu, nu despre asta vreau să-ți spun acum.

Acum vorbesc despre teama cvasi-permanentă. Despre acea frică de ceea ce ar putea urma să se întâmple. Frica de o posibilitate. De una dintre variantele de viitor. Infinite ca număr. Posibile, toate, dar imposibil de precizat cât de probabile.

Teama de ziua de mâine. O astfel de teama se alimentează din gânduri despre trecut, din care și peste care mintea construiește halucinant. Alte gânduri. Pe care le proiectează apoi sub forma temerilor. În viitor.

Temerile, grijile își adună puterea din trecut. Și se auto-amplifică în prezent, prin forța unor proiecții despre viitor.

Și de-a lungul vieții am mai învățat ceva.

Ne-am învățat să așteptăm. Să așteptăm sărbătorile, să așteptăm să avem mai mulți bani, să așteptăm pe cineva, sau să ne vină inspirația, sau marea iubire, să așteptăm sfârșitul de săptămână, sau o zi mai bună, să așteptăm și la o coadă și la doctor și în trafic, pe la stopuri, să așteptăm ora de masă, ziua de mâine, anul nou sau vacanța mare, să înceapă filmul sau meciul sau spectacolul, să așteptăm un răspuns sau o soluție.

Așteptăm și iar așteptăm…
Și iar uităm de prezent. Ne proiectăm momentele „de bine” în viitor. Le amânăm.
Și deși îl tot așteptăm, viitorul e mereu neașteptat.

Asta știm, asta facem.

Toată viața (de până acum) noi am așteptat. Și ne-am temut. Asta facem și acum. Ne e frică de viitor. Dar și sperăm, în același timp, să vină mai repede acel moment când ceea ce e Acum va trece.

Și umplem necunoscutul de peste o oră, o zi o săptămână, o lună… cu scenarii. Cu temeri. Sau cu așteptări.

Oprește-te o clipă. Și privește cu luciditate în urmă. Cum a fost până acum? Câte dintre temerile tale s-au împlinit? Așa cum te-ai temut de ele? Câte așteptări s-au împlinit? Așa cum le-ai așteptat?

Bine. Unele au venit. Dar au și trecut. Și apoi? După ele? Iar ai așteptat. Și iar te-ai temut.

Avem o viață construită pe temeri și așteptări. Așteptăm ce-i mai bun și ne așteptăm la ce-i mai rău.

Și, între timp, viața trece. Pe neașteptate.

Poate că mulți dintre noi, acum mai mult ca oricând, ne temem. Și suntem în așteptare. Ne temem de ce ne va aduce mâine, poimâine… Și așteptăm să treacă mai repede nebunia asta.

Dar, indiferent de toate, viața curge implacabil. Și fiecare clipă în care ne-am temut e o clipă de viață irosită. E o clipă netrăită. Acum.

Și fiecare secundă de așteptare se duce, la fel. Netrăită acum. Pierdută în gândul despre viitor.