E bine să NU-ți cunoști limitele. La orice vârstă.

Ai observat și tu asta? Că în societatea noastră sunt bine fixate o serie de credințe limitative legate de îmbătrânire. Că oamenii in vârstă „trebuie” sa fie bolnavi, plictisiți, fără vlagă și chiar neglijați și neglijabili, săracii de ei!

Din păcate, astfel de credințe joacă și rol de profeții auto-realizante. Pentru mulți dintre cei ce înaintează în vârstă. Adică: de ce ți-e frica, de aia nu scapi! Și totuși, cum poți scăpa?

Fără praguri

Principala noastră temere este cea privind propria deteriorare fizică, aparent inexorabilă. Și, până la un punct, e corect. La nici-o vârstă nu mai ești ce ai fost. Nu-i așa că la 20 de ani sau chiar la 10 ani nici tu nu mai puteai să-ți sugi degetul mare de la piciorul drept, cum o făceai când aveai 10 luni?! (Asta, doar dacă nu cumva te pasionează contorsionismul!)

Dar la orice varstă poți face altele. La 10 ani puteai s-alergi mai repede ca orice bebeluș! Iar viteza cu care eu am tastat textul pe care acum tu îl citești este cea mai mare pe care am putut s-o ating vreodată!

Ceea ce unii numesc îmbătrânire eu aleg să-i spun altfel. Schimbare. Altfel, aș putea să cred că îmbătrânisem și la 10 sau 20 de ani, când îmi pierdusem toată mobilitatea aducerii piciorului la gură.

Dar, da. Organismul uman se transformă. An de an. Zi de zi. Clipă de clipă. Dar cine spune că fix de la o varstă anume trebuie brusc să-ncepi să-ți târșâiești picioarele? Eu zic că o astfel de transformare este continuă, fără „praguri”.

Întrebarea mea este însă alta: cum poți să faci cât mai multă vreme ceea ce poți face acum, în timp ce faci și altele, pe care nu le-ai mai făcut?

„S-așteptăm moartea-n pat, ca blegii?!”

Cu muulți ani în urmă… Eram cel mai tânăr din grupul de 11 adolescenți care plecase de dimineață din cabana Suru spre Negoiu. După două ore de drum, am zărit trei siluete departe, în față. Cine să fie?

Îi ajungem din urmă pe poteca de unde vedem, în depărtare, cum se deschide Lacul Avrig. Trei figuri zâmbitoare, oprite pe trei pietre. Se odihnesc. Trei bătrâni. Îi mai văzusem seara, în sala de mese de la cabană. Fusesem convins ca i-am lăsat tot acolo. Ce să caute ei pe creastă?

Le dăm binețe și ne așezăm și noi. „Ați plecat devreme?” –  „Eee… Nu prea. Doar pe la șase”, spune unul. „Dar puștiul ăsta a fost mai încet. El e cel mai tânăr dintre noi. Are doar 61 de ani.” – și arată spre cel cu părul albit complet.  

Zâmbim. O bucațică de glucoză, fiecare. Și câte o jumătate de lămâie. Ne mai revenim, si noi, după urcușul alert. Îi întreb: „Mergeți de mult pe munte?”. Ei râd. ”E prima oară! Suntem tineri pensionari și pân-acum n-am avut timp de munte.” Și: „Da ce ne-am zis? Ce naiba să facem acasă? Să așteptăm moartea-n pat, ca blegii?”. Iar apoi: „Pe munte o să ne găsească mai greu! Ca ea ne caută pe-acasă! Hi,hi,hi.”

Ne despărțim și o luăm înainte… La cabana Negoiu, pe seară, dupa ce noi deja ne terminasem ciorba, cu zambete până la urechi au ajuns și cei trei. Pensionarii. Cei care nu voiau să-și aștepte moartea în pat.

Cum să-ți uiți vârsta

Când de la o vreme o luăm la vale, e plăcut să te mai întorci pe câte un vârf. Din când în când, măcar. Și eu, vreme de peste 30 de ani, am visat de multe ori la momentele când voi revedea crestele pe care le îndrăgisem în excursiile din tinerețe. Cum de n-am mai ajuns acolo, dupa ce am terminat facultatea? Dacă s-ar stradui, coach-ul din mine ar gasi o explicație…

Dar altceva e important: că de patru ani am revenit pe munte. Câte una-două excursii mai serioase pe an, căutând treptat trasee tot mai frumoase și mai grele. Iar anul acesta am făcut cel mai greu traseu montan din Piatra Craiului, cel mai greu din România. Aparent, peste puterile unuia de vârsta mea.

Și-i adevărat, mi-a fost mai greu decat credeam că-mi va fi.  În apropierea punctului cel mai înalt, Vârful ”La Om”, am filmat priveliștea din jur. (Poți s-o vezi în video-ul alăturat.) Acolo, în creastă,  m-a încercat pentru puțin, m-a atins, o pâlpâire de frică. Nu teama obișnuită, nu frica fizică și parcă nu din această realitate. Mai curând o teamă atavică venită printr-un filtru de percepție a nimicniciei în fața imensității, a infinitului.

Dar a fost măturată repede de un gând. Unul singur. Mulțumesc! Este ce mi-am dorit! Și asta m-a liniștit. Mi-a înlocuit teama cu o pace internă dublată de o bucurie imensă. Mulțumesc c-am ajuns să revăd aceste locuri, c-am putut ajunge în aceste frumuseți. Că sunt aici. Ca sunt. Am să parcurg tot traseul, chiar dacă în unele momente o sa mi se pară c-ar fi peste puterile mele. Mulțumesc.

Și acesta-i primul pas. Poate cel mai important. Să vrei. Să-ți dorești cu adevărat. Atât de mult, încât să uiți ce vârstă ai.

Îți cunoști limitele?

O mare înotătoare, ea însăși în plină activitate la peste 50 de ani, îmi povestea că la campionatele internaționale de natație pentru Masters (pentru ”maeștri” adică, nu pentru „bătrâni”!) timp de vreo 20 de ani a participat și o doamnă care a învățat să înoate mai ca lumea abia pe la 60 de ani!!

Sora mea, cu doi ani mai în vârstă ca mine, a urcat acum vreo trei ani pe Kilimanjaro și continuă să alerge pe la maratoane. Ea mi-a spus că printre participanții cu vârste venerabile la astfel de concursuri circulă o vorbă: „Dacă poți să te scoli din fotoliu ca să-ți iei o bere din frigider, atunci poți s-alergi și maratonul!”. Totul ține doar de dorință. Și de antrenament.

Iar voința să te antrenezi o ai doar când îți dorești asta cu adevărat. Dar cum să-ți dorești așa ceva, când tu ”știi” că nu poți!? Când tu, ca orice om normal, îți cunoști limitele!

Dar chiar le cunoști? Și cum le re-cunoști?

De fapt, prima întrebare este: cât de mult îți dorești să-ți depășești limitele? Ceea ce tu consideri că ar fi limitele tale. Cât de mare îți este dorința de a face ceva, aparent peste puterile tale? Pentru că este necesar să-ți dorești. Mai întâi de toate. Deci: îți dorești asta mai mult decât să rămâi în confortul lui ”asta nu se poate”?

Pentru ca să răspunzi la întrebare, cel mai simplu și mai sigur e să-ți urmărești emoțiile. Senzațiile din corp. Acestea nu te vor minți niciodată. Când îți spui: ”Asta nu mai pot s-o fac”, ori: ”Sunt prea în vârstă pentru asta”, sau altele la fel, acordă atenție senzațiilor din corp. Apoi reformulează. Spune-ți și: ”Îmi doresc s-o fac”. Sau: ”M-ar bucura s-o fac”. Și urmărește din nou ce simți.

Apoi, respinge orice gând, oricare dintre formulările de mai sus, dacă te face să simți cum ți se contractă plexul solar când îl rostești, ori te face să oftezi din rarunchi, ori constați vreo emoție pe care o poți recunoaște ca fiind tristețe, frică, stres… Și reține-le pe cele care-ți aduc o senzație, o stare de expansiune, de ușurare, entuziasm…

Așa vei selecta acele limite pe care chiar vrei să ți le depășești. Și, crede-mă, cele mai multe sunt setate de propriile limitări. Acele limitări pe care le recunoști când, rostindu-le, te contractă, îți așează bolovani în plex ori te fac să oftezi.

Cum să-ți depășești limitele? Antrenează-le.

Mie, înaintarea în vârstă mi-a adus nu neapărat mai multă liniște cât mai curând o înțelegere
mai corectă a ce înseamnă cu adevărat echilibrul. Din acest echilibru îmi permit acum să umblu pe munți, să conduc mașina ore-n șir fără să opresc și fără să obosesc, să continui să merg fie la sala de forță fie la bazin, deși mai am puțini ani până s-ating pragul 60.

Cum mi-am depășit propriile limite? Mai întâi, recunoscând limitările, cum spuneam mai sus. Apoi, prin antrenament. Și vorbesc nu numai despre antrenamentele fizice. Ci și – sau mai ales – de cele mentale. Astfel de antrenamente poți să le faci oricând. Dar nu este cazul să le lași pentru când vei fi la vârsta pensionării. Poți să le începi și cu mult înainte. 

Re-cunoaște mai întâi credința limitativă. Fie că este doar un mit ale societății, fie că este auto-setată. Apoi, blocheaz-o. Pune-o la îndoială. Întreabă-te: chiar așa să fie? Caută-i alternativele. Găsește exemple care s-o contrazică.

Și apoi înlocuiește-o cu altă credință. Una productivă, de această data. Poți să-ți spui, de exemplu, că poți să faci și altfel ce făceai altădată. Sau că, de exemplu, în această altă etapă frumoasă a vieții tale, poți să faci altceva, pentru care nu ai avut timp până acum. Și precizează-ți în clar și ce anume și cum.  

Și, mai important decât orice, nu uita: cît de mult îți dorești? Cât de mult vrei să-ți depășești limitele? Să-ți re-setezi limitările. Să uiți ce vârstă ai.

Să ne-auzim de bine.