De ce să judecăm cum să nu mai judecăm

Eram la sala de forță. I-am simțit privirea. Încă nu-mi terminasem exercițiul dar l-am auzit, pe undeva în spatele meu, că se oprise din tras la aparat. Când mi-am încheiat și eu seria, m-am întors agale. Mi-a zâmbit pe jumătate. „Salut. Pot să-ți dau un sfat?”

Omul își mijeste ochii nu prea mari de sub fruntea solidă. Începe să-mi explice ce si cum ar fi mai bine să fac, care ar fi priza potrivită ca să lucrez izolat o anume grupă de mușchi. El stă pe banchetă, dar tot îmi dau seama că are spre doi metri înălțime și categoric peste suta de kile. Masă multă și, în general, o figură care nu-mi inspiră multă încredere.

Nu-l prea ascult. Pentru mine contează prea puțin ce spune. Exercițiul ăsta-l fac de ani mulți. Așa cum mi l-a aratat un campion de culturism. Dar omul încearcă să fie sociabil. Așa că-i răspund cu oarece politețe că am să țin cont de sfatul lui. Altădată. Dar acum, dac-am început altfel, vreau să termin așa, prost, cum am început.

Din aproape în aproape…

Discuția continuă. Eu, nerăbdător, aș vrea să mă întorc la aparatul la care lucram. Dar omul îmi povestește acum. Că el are experiență la sală.  E fost boxer. (Știam, deja. Mi-o spusese nasul, înaintea lui. Nu al meu. Al  lui. Cam turtit.) Că are 38 de ani și nu știe de ce alții nu-l prea ascultă. Eu îl ascult. Mă strădui, cel puțin.

Apoi, dintr-una-ntr-alta, ajungem, eu cu răspunsuri monosilabic-onomatopeice, la capacitatea organismului de a se reface. La faptul că oamenii pot cu mult mai mult decât cred ei… eu trag cu coada ochiului la aparatul meu… și altele… vorbele lui trec prin mine, trec pe lângă mine…

Mă pregătesc să-i intorc spatele. Fara prea multă vorbă. Aproape ca nu-l mai aud… „Daaa… Farmacia cea mai bine dotată e corpul omenesc. Știi, avem în noi tot ce ne trebuie. Mai mult decât să ne vindecăm. Avem chiar și cât să nu ne-mbolnăvim. Resursele din noi așteaptă să fie găsite, să le băgăm în seamă”, zice el.

Uuups! Acum, îmi ciulesc urechile. Ce zice sună a NLP. Și vreau să deschid și eu gura. Orgoliul meu vrea să-i arate cine sunt și ce profund știu eu chestiile astea. Dar nu mai am loc. Omul turuie, temeinic, simplu și nesofisticat, cam tot ce-aș fi putut să-i spun și eu lui. Cu vorbe poate mai puțin învelite in formulări elegante. Și mai puțin ambalate cu fundulițe preluate din citatele înțelepciunilor de pe net. Dar tot!

Ce-a fost mai departe? Nimic. Ne-am continuat exercițiile… am mai schimbat câte-o vorbă… și ne-am despărțit. Prieteni.

De unde știi că ai dreptate?

De câte ori ți s-a întâmplat și ție oare să refuzi un contact, o conversație, doar pentru că persoana nu-ți place? Dar de unde știi că prima ta impresie a fost cea corectă? Și că nu a fost doar o reacție automată, provocată poate din subconștient? O asemănare cu altcineva, cu ceva ce ți s-a întâmplat altădată…

De unde știi că de fapt nu ai avut de pierdut? De unde știi că nu ai fi avut ceva de învățat de la acea persoană. De primit. De aflat….

Acolo, la sala, când eu mi-am lăsat în urmă prima impresie și mi-am depășit convențiile perceptuale, am vazut… altceva. Un om cu care am rezonat. Pe deplin. În tot ce gândea și spunea. Dincolo de aspect și de convenții.

Și am avut de învățat. Dacă i-aș fi respins încercarea lui de socializare, din prima, n-aș fi văzut cum un om ca el, fără sofisticării intelectual- spirituale, poate vedea lucrurile atât de clar…

Și oare nu cumva, judecând pe alții dupa aparența lor, nu facem altceva decât să întoarcem spatele oglinzilor care ne ies în cale? Care ne arată ce ne place sau ce nu ne place din noi?

Ia-ți un răgaz…

Bine și ce să fac de-acum? – m-ai putea întreba. Că doar n-am să mă prefac că-mi place de oricine, chiar și de cel pentru care simt o respingere, din prima?  

Binențeles că nu. Modul în care-i percepem pe alții este prea puțin în controlul nostru. E ceva ce simți; n-ai cum să ”gândești” din mintea conștientă ce să simți.  

Dar cum ar fi ca prima ta reacție să nu fie manifestată imediat? Cum ar fi ca, oricând, să-ți iei un răgaz înainte de a da un verdict? Să accepți că este doar o primă impresie. Care – cine știe? – ar putea să se schimbe.

Opinia nu-i o judecată

Să-ți placă sau nu ceva sau cineva? E ceva firesc. Este normal, natural, ca a respira sau a transpira. Dar acesta-i doar primul pas.

Poți apoi și să te exprimi. Să spui – în gând sau cu voce tare, nu contează – că îți place sau nu ceva sau cineva. Și apoi, chiar să începi să cauți, să găsești și să exprimi motivele pentru care îți place sau nu. Acesta este al doilea pas, după primul, de mai sus, cel al percepției. Și este doar o opinie, nu o judecată.

Să zicem că o persoană nu-ți place. E în ordine. ȘI îți dai seama, știi și chiar o spui: că nu-ți place ție pentru că nu-ți place cum miroase. Sau pentru că nu-ți place că-i prea înalt pentru gustul tău. Sau că privirea lui te sperie pe tine. E OK. 

Etichete pe oglinzi

Până aici, ai avut niște percepții și ți-ai exprimat niște opinii. Privite ca atare știi că sunt relative. Și asta te împiedică ”să arzi punțile”. Poți oricând să-ți schimbi percepțiile și opiniile.

Dar apoi, dacă faci și cel de-al treilea pas… punțile încep să ardă de la sine. Al treilea pas este judecata. Lipirea de etichete. Că ăsta miroase ca o hazna. Și celălalt – uite la el! – e ca turnul Effel. Iar de ăstălalt – ce să mai zic? – are o privire de ucigaș.

Astfel de judecăți – pe care acum eu le-am și exagerat nițel – sunt cele care ne separă, cel mai adesea definitiv, de alții. Etichetele pe care le punem sunt cele care nu ne lasă să vedem mai departe de propriile noastre percepții și opinii. Și judecăm definitiv. După primele aparențe.

Dar de fapt, judecăm percepțiile pe care le avem despre ceilalți. Iar percepția e în noi. Judecăm gândul nostru despre ceilalți. Ne judecăm chiar pe noi.  Iar cei din fața noastră sunt doar oglinzi. Și etichetele pe care le punem pe alții acoperă oglinda.

Oglinda aceea care nu mai poate astfel să reflecte adevărul…

Să ne-auzim de bine!