Cum să fii în flux, chiar dacă nu pe val.

Necazul ar putea fi altul: că de foarte multe ori uităm. Că suntem doar în Acum. Și ne lăsăm mintea să zburde lelea pe câmpiile mai verzi sau mai albastre ale amintirilor. Sau pe potecile încâlcite ale proiecțiilor, speranțelor și temerilor.

Adică, noi suntem aici, că altfel nu se poate, dar mintea noastră-i dusă. În trecut sau în viitor. Și uităm unde suntem, de fapt. Și credem în poveștile, în fabulațiile mintii.

Când mintea-i plecată handra, nu ne mai ancorăm în ce este. Și pierdem din vedere adevărul, realitatea. Prezentul. Care este doar așa  cum este.

Și cum e când e … altfel?

Să-ți povestesc acum, pe scurt, o experiență pe care am avut-o cam acum un an.

O încurcatură – de fapt, comunicarea insuficientă între două autorități ale statului – ne-a pus pe drumuri. Cu un teanc de chitanțe doveditoare în mână, soția mea și cu mine ne-am prezentat ca două flori la sediul autorității unde trebuia rezolvată situația.

La coadă, așteptând la unul dintre „inspectori”, oamenii își împărtășeau experiențele. „Aaaa, păi stai să vezi! Cu ăștia, n-o scoți la cap ușor! E a cincea oara că vin aici! Mă tot lupt cu ei degeaba!”

”Și eu la fel. A trebuit să mă duc și colo și colo… Exact în aceeași situație. Degeaba le-am explicat! M-am certat degeaba cu ei. Că nu vor dom’ne să priceapă! De două săptămâni mă poartă pe drumuri…”

Dar ce-ar fi dacă noi nu ne-am lupta?

Așa mi-am zis. Ce-ar fi dacă am pleca de la ideea că acești oameni doar fac parte dintr-un sistem ale cărui reguli trebuie să le respecte. Că sunt și ei oameni. Ca și noi. Și își apara propria lor stare de bine.

Ce-ar fi dacă i-am trata de parcă ar fi tot „noi”. Și nu „ei”. Ce-ar fi dac-am căuta cea mai buna soluție pentru NOI, împreună cu ei și nu împotriva lor.

După vreo trei ore, trecusem deja de coadă. Și de inspector. Fără luptă. Am acceptat că știe mai bine  ce e de facut ca și nouă să ne fie cât mai bine. În timpul cel mai scurt.

Am fi putut să ne revoltăm. Și noi, ca alții. Sau să ne speriem de cât de întortocheat părea să fie drumul pe care urma să-l parcurgem pentru rezolvarea „situației”.

Am fi putut să mai stăm încă nu-știu-câte-zeci-de-minute la parlamentări, proteste, explicații, încercând să găsim alte soluții decât cea care ni se oferea.

Am ales altfel.

Am lăsat trecutul să se ducă. Cu tot cu al său ”Da cine-i de vină?”. Și nu ne-am speriat nici de viitorul complicat, pe care îl înțelegeam mai greu decât inspectorul.

Am acționat. Am făcut ce aveam de făcut atunci. Mai întâi, am ieșit pe ușă. Trebuia să ne întoarcem până la ora de „închidere”…

Am ajuns la alte trei instituții ale statului și am reușit să obținem în timp record hârtiile doveditoare” care ne erau necesare.

Ca și cum o forță supranaturală ne-ar fi netezit drumul, traficul bucureștean s-a diluat, semafoarele au ramas mai mult pe verde, cozile la diferite birouri s-au topit, funcționarii au devenit mai cooperanți ca oricând.

De fiecare dată când în acest periplu ceva a părut ca nu va merge „cum trebuie”, am acceptat. Am acceptat că nu noi știm cel mai bine „cum trebuie”. Și că, deși n-am ajuns la timp înapoi, putem să facem, la rând, ce avem de făcut. În fiecare moment.

Pentru că, până la urmă, totul va fi… așa cum este.

Până a doua zi, la prânz, eram din nou în biroul inspectorului. Într-o zi și jumătate fusesem pe la cinci autorități oficiale și două private. Și-aveam dosarul complet. Ceea ce altuia, cel de la coada din prima zi, îi luase două săptămâni.

Inspectorul ne-a verificat dosarul, l-a semnat și parafat. Mai urma să-l depunem la un alt ghișeu. Coada asta a durat două ore. Le-am acceptat. Am stat în liniște, am glumit, i-am ajutat pe alții – și soția și eu – să-și completeze cererile corect. Am dăruit și am primit. Au fost două ore câștigate, nu irosite!

Și ce-a fost mai departe?

Nimic deosebit. Peste alte două zile am primit soluționarea prin poștă. În total, în patru zile de când a început totul. Fără să ne luptăm. Cu nimeni. Nici cu alții, nici cu noi înșine.

În acele zile am simțit că sunt “în flux”, chiar dacă nu și “pe val”. Am experimentat cum îți merg toate în plin, dacă nu judeci piedicile ce-ți apar în cale prin prisma experiențelor trecute. Ale tale și ale altora. Și dacă nu te descurajezi cu propriile proiecții de viitor.

Doar acționând, la rând, trăind fiecare moment așa cum apare, fără a-l judeca.

A trăi acum, nu în trecut și nici în viitor? Doar atât: să nu-ți distorsionezi înțelegerea prezentului, cu proiecții de viitor sau cu analize ale trecutului…

Atunci ești în flux, complet treaz în curgerea vieții. Și poți să-ncepi să vezi cum viața curge pentru tine în direcția de care ai nevoie.

Vezi asta și curgi și tu. Cu viața, în aceeași direcție.

 Cele bune să se-adune.