Ce-ai de câștigat când nu-ți realizezi obiectivele.

Eu am o agendă zilnică. Probabil că și tu ai una. Poate scrisă cu pixul pe hârtie, în telefonul mobil sau, măcar, în capul propriu și personal. A mea e pe Outlook, în calculator. Și în fiecare zi mi-o revizuiesc. De două- trei ori.

Dimineața încerc să selectez ce-i urgent de făcut și cred că pot face. Apoi, în cursul zilei, tot mut pe mâine sau pe poimâine restul ”sarcinilor”, restul obiectivelor care nu-mi mai intră în timpul rămas.

Îți sună cunoscut? Dar ai calculat și cât din ce ți-ai propus ai realizat? Eu, da, am făcut-o la un moment dat. În zilele de maximă eficiență, amîn pe altădată doar pe undeva la 60-70% din numărul celor plănuite…

Din această cauză, de multă vreme îmi tot începeam ziua cu entuziasm și mi-o încheiam cu frustrare. Pentru toate cele nebifate și lăsate pe altădată. Și asta până când, anul acesta, undeva prin primăvară, am început să fac și altceva.

Și totul s-a declanșat în acea zi…

O zi ca oricare? Una la sfârșitul căreia aș fi putut spune: Bine că s-a dus! Ce zi nașpa! Poate că mâine o să fie mai bine și o să rezolv mai mult din ce am pe listă. Și oare n-a fost chiar așa?

Încă devreme, de dimineață, s-a tot întâmplat câte ceva care să-mi dea peste cap ce mi-am dorit să  fac. Aproape nici una dintre “sarcinile” matinale înscrise în agendă n-a vrut sa stea la locul său.

Am plecat apoi de-acasă cu mult mai târziu decat îmi propusesem. Iar drumurile pe care le-am facut s-au întortocheat. Au ieșit din traseul propus inițial. Din planificare.

Dimineața…

La sală, am constatat că-mi uitasem acasă șamponul și prosopul. Apoi, la magazin, nu am găsit ce aveam de cumpărat. Iar când – într-un târziu – am ajuns la poliție, cu toate actele pregătite ca să-mi schimb certificatul de înmatriculare, am aflat că am trecut cu doar câteva minute de ora 13. Și asta însemna că va trebui să vin luni dupa noul certificat.

Apoi, cel din cealălaltă parte a ghișeului mi-a spus politicos că oricum nu-mi poate primi acum actele, pentru că pe unul din ele îmi lipsește o ștampilă de la direcția de taxe și impozite locale.

Din Pipera, mi-a luat mai mult de o oră de trafic supra-aglomerat ca să ajung la birourile DITL din sectorul de care aparțin. Pe drum, ventilatorul de la radiatorul mașinii s-a blocat și lichidul de răcire a început să-mi fiarbă. Dar mai pățisem asta altădată și am știut ce să fac. Am pornit sistemul de încălzire – deși afară era deja destul de cald și începusem să mă coc la volan – și am oprit motorul la fiecare stop.

La prânz…

La DITL, le-am spus de la intrare că vreau doar o ștampilă. Acea ștampilă pe care o funcționară pur și simplu uitase s-o mai pună, cu o lună în urmă. Mi s-a spus că nu pot intra în față, când – uite! – mai sunt atâția la rând cu dosare auto de rezolvat și să iau bilet de ordine, da nu se știe daca voi mai putea să-mi rezolv „problema” până la 16,30 când se închide.

Am luat bon de ordine și m-am asezat. Spre finalul programului, după aproape două ore de așteptare, mi s-a rezolvat „situația” în câteva secunde. Ștampila s-a așezat la locul ei, alături de câteva scuze. „Înțeleg”, am zis. „Și eu mai greșesc.”

Seara…

Când am ajuns acasă pe-nserat, dupa ce am mai facut și ceva cumpărături, mi-am dat seama că eram și înfometat și însetat. Nu mai țin minte ce-am mancat și cum, cert este că noaptea, după ce m-am culcat, m-a trezit o durere ascuțită în stomac – o recidivă a unei mai vechi gastrite ce-și mai arată colții din când în când, destul de rar.

Am avut deci o noapte ceva mai agitată, cu tot bicarbonatul de sodiu, biscuiții și paharul de lapte menite să-mi potolească arsurile.

Cât de bună a fost acea zi proastă?

Chiar așa: am avut oare în acea zi de vineri, 13, o zi chiar nașpa? Nu. În nici un moment al zilei – în niciunul! – eu nu am considerat-o așa. A fost doar o zi în care m-am bucurat de (aproape) fiecare secundă traită. Cum așa?

Uite-așa. Mai întâi, în loc să număr ce n-am apucat să fac, m-am bucurat de ce am realizat. În loc să mă enervez încă de dimineață, eu mi-am văzut de treaba mea, pas cu pas.

În loc să-mi blestem „ghinionul” de a fi făcut degeaba un drum în plus la poliție, am acceptat situația.

În loc să fiu nervos că trebuie să-mi pierd timpul pentru o ștampilă, am întreținut conversații interesante cu oameni interesanți și m-am amuzat copios de varietatea tipologiei umane și comportamentale dintr-o sală de așteptare.

Iar noaptea, când durerea de stomac m-a trezit, dupa ce mi-am tratat-o am așteptat să treacă, delectându-mă cu mai multe zeci de pagini dintr-un roman pe care abia pusesem mâna.

Bun. Și toate astea reprezintă doar un fel de banală stare-zen a acceptării? Pentru mine este mai mult. Această acceptare, liniștea, bucuria de a trăi orice în fiecare clipă, au venit firesc, natural. Și mi-am dat seama de ele doar mai târziu.

De unde au venit?

De vreun an încoace, de dimineață, înainte de prima gură de cafea, fac un exercițiu de respirație și o meditație scurtă. Și aproape mereu îmi revine în minte îndemnul pe care și eu l-am primit de la un Maestru:

Începe-ți ziua altfel. Nu-ți mai seta viitorul pe experiența trecutului. Începe-o fără să te mai gândești că vei face tot ceea ce știi că ai facut și altădată. Începe-ți și continuă-ți ziua, cu bucuria deschiderii la ce va fi nou, neașteptat și netrăit pănă acum. Așa îți vei trăi prezentul, în loc să-ți tot retrăiești trecutul, proiectându-l în viitor. (Mulțumesc, Rune!)

Și, indiferent de ce mi s-a intamplat în acea zi de vineri, 13, am simțit că într-adevăr mai nimic nu a fost așa cum mi-aș fi plănuit să fie. Și in loc să mă stresez, m-am bucurat de fiecare clipă, ca un copil în fața cadourilor de sub pom: hai să vedem ce-o să mai fie!

Primești ce n-ai cerut?

Mintea face planuri. Să fac. Să rezolv. Să obțin. Să am, să vorbesc cu… și cu…, să ajung acolo…, să… să… Când toate sau cele mai multe ne ies așa cum ni le-am plănuit, ne bucurăm. Mințile noastre se bucură. Suntem mulțumiți, fericiți, satisfăcuți.

Dar uneori – sau deseori – puterea noastra de a decide, de a alege ce vrem sa facem, Liberul nostru Arbitru pare să nu mai existe deloc.

Și când, luat/ă de valul întâmplărilor vieții ai făcut altceva decât ai fi vrut, suferi. Când nu-ți realizezi “planul”, simți frustrarea, stresul, neliniștea, anxietatea. “Nu mi-a ieșit așa cum am vrut!”

Chiar crezi că mintea știe mereu ce și cum este mai bine să se întâmple? Că trebuie să controleze tot și orice (ți) se întâmplă?

De fapt, când nimic nu ți-a mers “cum trebuia”, de fapt ți-a ieșit… altfel. Și atunci obții altceva, poate ceva la care nici nu te-ai gândit. Și-atunci, ce să faci? Să refuzi? Să nu primești ce ți se dă, doar pentru ca tu ai cerut altceva?

Să ne-auzim de bine! 🙂