Ce să faci când nu poți evita viața…

Viața e plină de neprevăzut, o știi prea bine. Dar poate că și tu ai vrea sa eviți acele surprize adesea neplăcute pe care viața ți le scoate în cale. Este firesc…

Cei mai mulți dintre noi credem însă că dacă ne facem cât mai multe planuri și mai în detaliu, vom putea avea control asupra întâmplării. Asupra vieții. Facem tot timpul analiza problemelor potențiale și unii chiar devin experți în asta. Dar n-ai cum să eviți viața.

Am să-ți povestesc acum pe scurt întâmplarea pe care cred c-am mai spus-o, dar nu așa, în acest context.

Cu muuult înainte ca eu să fi avut habar despre acceptanță, despre cum să fii în flux, armonie interioară și alte asemenea chestii deștepte, viața m-a pus pentru scurt timp într-o situație total neprevăzută. Atunci aș fi spus: o situație limită. Acum, însă…

Socoteala de-acasă…

Era în 1992. Eram prima oară plecat din țară. Și m-am trezit dintr-odată singur, fără bani și fără să cunosc pe nimeni pe-acolo. Ce am făcut? Pas cu pas, m-am lăsat dus de val…

Eram jurnalist, unul dintre primii care scriau despre computere. Și, într-o zi, am primit o invitație. La conferința de presă organizată anual în Europa de către un lider mondial IT, la Londra. Mi se scria ca sunt așteptat la hotelul X, salonul Y, în ziua… si la ora… Peste vreo 10 zile. Ca si cum ar fi fost o invitatie la un eveniment ici-colea, la Cluj sau la Timisoara! Gâtul mi s-a uscat. Cu tot cu nodul din el.

Mi se mai scria să iau legătura pentru detalii cu reprezentanții companiei din România. Pentru ei, lucrurile erau simple: mai întâi îți faci pașaport (n-aveam). Apoi, îți dăm noi biletul de avion dus-întors și o sumă (lire sterline) pe care o decontezi pe hotel (rezervare Sheraton, 4 stele), pe diurnă (o sumă amețitoare pentru mine, pe atunci) și pe bonuri de taxi. La revedere.

Până la plecare, mi-am facut tot felul de planuri și proiecții. Cum ziceam, eram la prima ieșire din România. Și am incercat să-mi imaginez tot ce nu știam. Să aflu de la alții toate situațiile în care aș fi putut intra acolo (pe vremea aceea nu exista internet) și tot ce aveam de făcut ca totul să decurgă conform așteptărilor pe care eu mi le făceam. Acolo… totul a mers după plan. Până la un punct.

Cum s-a potrivit cu socoteala din târg…

Am aterizat în capitala Regatului Unit și am luat un Black Cab până la hotel. Am făcut față mirării recepționistei ca nu plătesc prin card (nu văzusem niciodată cum arată unul). Apoi, am reușit pe seară să vizitez Trafalgar Square și o margine de Hyde Park și să-mi gestionez  cash-ul, fără sa rămân cu stomacul gol (doream să mă-ntorc acasă cu niscaiva valută în plus). Le-am bifat pe toate. Puțin încordat, dar fericit de noua mea experiență.

A doua zi am participat la Conferința de presă. Iar seara mi-am reluat plimbările (trei străzi în sus, trei înapoi, să nu mă rătăcesc). Și m-am pregatit pentru plecarea de a doua zi. Văzusem pe bilet că avionul pleaca la ora 13,15. Așa că m-am socotit cum să plec din timp din Londra, cu metroul. (Făceam o economie de vreo 30 de lire, față de taxi!)

La aeroport ajung cu două ore înainte de decolare. Caut, dar nu găsesc nicaieri acel check-in unde să-mi bifez biletul. Mă hotărăsc să mă duc la „Informații”. Funcționarul amabil se uită pe un ecran.  Apoi dă să râdă, dar se stăpânește britanic și îmi spune profesional: „Sir, avionul dumneavoastră pleacă de pe Stansted, nu de pe Heathrow!”

Stupoare. Ce-i ăla Stansted? Eu aici, pe Heathrow, aterizasem. Cum să plec din altă parte? Tot la Londra e? Răbdător, funcționarul îmi arată pe bilet, să înțeleg și eu. Aha! De unde să fi știut?

Zâmbește neîncrezător: „Poate”…

Mă reped afară. Și mă arunc în prima cabină neagră – taxiul tipic londonez. Șoferul, la fel. Tipic. Un șofer-gentleman. Eu îi spun ce vreau. El nu promite. Spune doar că va face ce se poate. Ora 12 fără un sfert. Ca să-l stimulez, îi promit dublu, dac-ajung la timp.

Dacă ajung, rămân fără economiile pe care le făcusem. Nu contează. Totul e s-ajung. Între cele două aeroporturi, aflate la două margini diferite ale Londrei este o distanță de numai 50 de mile (vreo 80 de km, cam cât de la București la Băicoi). Teoretic, o oră, cât aveam la dispoziție, ar ajunge.

N-a ajuns. După 20 de minute, șoseaua era blocată. Fusese un accident. „Și-acum?” – întreabă șoferul. Eram și eu curios să știu. În câmp nu puteam rămâne, trebuia să mă-ntorc la Londra. După ce plăteam cursa, corect, englezește, mai rămâneam cu doar câteva lire.

Cum s-ajung să-mi schimb biletul pe mâine? Cu ce să mănânc? Unde să dorm? Am înțeles de la șofer că mă puteam caza cu banii rămași la un stabiliment aproape la fel de sigur ca o bancă. O bancă din Hyde Park.

Toate planurile făcute de mine și problemele potențiale analizate pe când eram în București dispăruseră. Viața îmi scosese în cale a suta problemă, la care nu mă gândisem. Neprevăzutul.

Ce-o fi, o fi.

Dar asta era situația. Și n-aveam cum s-o schimb. Tot ce puteam era să mă las in voia soartei. Să mă las dus și pas cu pas să fac ce pot eu mai bine.

Șoferul-gentleman m-a lăsat în Londra, în fața oficiului Tarom. A refuzat să-mi ia mai mulți bani decât ar fi fost cursa până la Stansted. Chiar dacă facusem un drum dublu. Am schimbat biletul pentru cursa din ziua următoare, fără costuri suplimentare. Avionul urma să plece de pe Heathrow.

Așa, îmi rămăseseră și ceva bani de mâncare. Mai aveam să rezolv cu locul în care să dorm. N-am ezitat. Îmi pierdusem subit toate temerile și îngrijorările. Acceptasem situația și aveam mintea limpede.

M-am uitat pe hartă și am mers direct la Ambasada României. În acea noapte am dormit într-o cameră de demisol în reședința ambasadorului. Dar înainte de asta, am fost invitat la un dineu oferit în cinstea unei delegații de parlamentari români proaspăt sosiți. N-am mâncat mult, pentru că toată seara mi-am făcut munca de jurnalist dicutând cu parlamentarii. Asta, spre disperarea unui alt ziarist român, sosit cu delegația, care așa își pierduse exclusivitatea.

A doua zi de dimineață, am luat micul dejun, cafeaua și un interviu cu ambasadorul. După care, o mașină a ambasadei m-a condus la Heathrow. Probabil ca să nu nimeresc pe Stansted.

M-am întors în București cu o zi întârziere și doua articole „tari” în plus.

Și cu o înțelegere: că mi-am creat singur un viitor bun, când mi-am acceptat prezentul.

Decat pesimist, mai bine fii oportunist.

Cunoști parabola cu paharul în care a rămas doar pe jumătate apă si pesimistul îl vede jumătate gol, iar optimistul plin pe jumătate. Și apoi, poate o știi și pe asta, vine realistul și zice: paharul este de fapt chiar plin. Jumătate cu apă și jumătate cu aer. În timpul controversei, vine și oportunistul. Și bea apa din pahar.

Cam așa am facut și eu atunci, Am băut până la fund paharul, fara să mă mai întreb cât e de plin sau de gol.

Cum faci față neprevăzutului? Acceptându-l.

Din frică, vrem sa controlăm orice. Inclusiv întâmplarea. Obsesiv, credem că având acest control universal am putea să suferim mai puțin. Și poate că da, așa e, am suferi mai puțin… Dar n-ai cum să eviți viața. Neprevăzutul este Viață.

În schimb, acceptarea este, în mod aparent paradoxal, tocmai o cale prin care poți schimba ceva.
Acea acceptare care te așează într-o liniște din care poți să acționezi limpede și să te scoți din poziția de victimă.  Și nu aceea de tip fatalist-mioritic care-ți încrucișează brațele pe piept.
Acceptarea care vine dintr-o stare de liniște instalată de dincolo de mintea conștientă și nu din “autoimpunere” , nu din voință, din minte.
Acea acceptare care te face să trăiești miracolul, în loc de a-l mai căuta.

Cele bune sa se-adune.