Ce să faci ca să fii bine tratat? Să Fii.

Poți să stabilești rapid o legătură prietenească, afectivă, emoțională, cu o persoană

necunoscută? Când erai doar un copil, puteai…

Ai văzut și tu cât de repede se împrietenesc copiii? Eu nu pot s-o uit pe fii-mea, când avea doar câțiva anișori, cum venea fuguța de mână cu vreun princhidel sau o gâgâlică de aceeași dimensiune cu ea și ne-o (sau îl) prezenta firesc și zâmbitoare: ”Uiteeee: ea este prietena mea/prietenul meu!”. Și asta, la numai câteva minute după ce pleca de lânga noi, oriunde ne-am fi aflat: pe plajă, în parc, la o masă într-un local… oriunde.

Oare cum de reușesc copiii să se împrietenească atât de rapid, aproape imediat, fără condiționări și fără rețineri?

Exact de aceea. Pentru că ei n-au rețineri, n-au condiționări.

Numai că, după ce creștem mari…

Fiecare dintre noi interacționăm zilnic cu persoane ”străine”. Uneori mai multe decât prieteni, rude, colegi. La ghișeu, în magazin, în piață, pe stradă… peste tot. Întalnim oameni feluriți. Majoritatea nu ne interesează. Pe mulți îi privim de sus, ori cu indiferență sau chiar ostilitate. Și primim înapoi… același lucru.

Acum câțiva ani, prezentam la un workshop un studiu de caz exemplificator, inspirat dintr-o întâmplare reală al cărei protagonist fusesem chiar eu. Iată, în continuare, o versiune redusă a acestui exercițiu.

„Mihnea observă că funcționara — tânără, cam plictisită și cu ochii la hârtiile ascunse de pupitrul ghișeului — era arsă bine de soare, pe frunte și obraji. În timp ce își scotea din servietă actele, Mihnea căută ochii funcționarei și îi zâmbi:

– V-ați bronzat, nu glumă!

– A, nuuu.. îi raspunse ea. M-am ars, mai curând. Bine de tot! Nici la mare nu m-am ars așa!

Și, în timp ce răspundea, întinse mâna după hârtii. Mihnea îi dadu copia cererii, în timp ce originalul îl păstră în cealalaltă mână și îi zise:

– Pe asta vă rog să-mi puneți înregistrarea și apoi v-o dau și pe cealălaltă. Dar unde ați fost? Unde v-ați bronzat așa de tare?

– La munte!, îi răspunse funcționara și, apoi, în timp ce mâinile îi lucrau să înregistreze și puneau și ștampila pe copia cererii, continuă:

– Era o zăpadăăă! Și, știți: zăpada reflectă puternic și nici nu-ți dai seama…

– Ați fost la schi?

– Nu, cu placa, eu nu știu să schiez!

– Super – exclamă cu convingere Mihnea. Trebuie să fie frumos… Și să stiți că vă stă foarte bine așa…

Funcționara îi răspunse la zâmbet, îi dădu copia gata înregistrată, apoi se încruntă puțin, uitându-se la originalul pe care îl primise. Și, parcă își aduse aminte de ceva:

– Acum, nu ați vrea, totuși să vorbiți și cu șefu’… ?

– A, nu, nu cred că este nevoie… dacă va fi necesar, mă va chema …, îi răspunse Mihnea, privind-o cu același zâmbet sincer, venind din interior, pentru că, de fapt, fata era chiar simpatică!

– Bine… cum ziceți. Să aveți o zi bună!

– Mulțumesc mult. Saru’mâna, îi răspunse el și se îndreptă spre ușă.

Ajuns afară, Mihnea dădu un telefon: “Am reușit! Mi-a primit cererea în cinci minute!”

Cu o săptămână în urmă, prietenul său fusese la același ghișeu. Avusese nevoie de aproape o oră ca să i se înregistreze o cerere asemănătoare, dupa ce o vazuse și șeful instituției și discutase cu el, îndelung și în contradictoriu.”

La seminarul la care am prezentat această povestire, am fost desigur întrebat dacă nu cumva Mihnea o mințise pe tânăra funcționară, ca să o ducă de nas.

Pentru că îl cunosc bine pe Mihnea 🙂 , am putut să răspund categoric: nu. Pentru că ”Mihnea” făcuse ceva special: chiar fusese sincer. Îi plăcuse ceva la tânără și nu ascunsese acest lucru. Ca un copil…

Cum îți spuneam la început, copiilor nu le este teamă de ceilalți copii. Ei n-au învățat (încă!) să le fie teamă de ceilalți.

Și când nu ai această teamă, când celălalt nu are ce să-ți ia sau ce să-ți dea (până la o vârstă, asta-i doar treaba părinților; să-ți dea sau să-ți ia), atunci crisparea dispare, dispar și toate măștile și poți să te relaționezi firesc. Să-ți pese în mod firesc și de celălalt, să conteze cu adevărat ce simte și ce vrea celălalt.

Așa, chiar dai în mintea copiilor, te relaxezi și te rupi de temeri, de convingerea că altcineva ți-ar putea dori răul, ori că nu-i va păsa de tine. Scapi de limitările aduse de asemenea convingeri, și-ți dai jos armurile și scuturile pe care le-ai construit în jurul tău. Astfel accepți să fii vulnerabil. Și, aparent paradoxal, prin asta devii cu muuult mai puternic.

Să ne-auzim de bine!