Ce (mai) aștepți de la celalalt?

Dacă ai citit sau auzit sfaturi de genul: „dă-ți singur/ă ce aștepți de la altul”, e ok. Sunt sfaturi bune, utile. Până într-un punct. Punctul în care înțelegi că totuși nu ești singur/ă în această lume. Că mai sunt și alții în jur. Dar eu te întreb acum: tu crezi că poți să vezi ce ți se dă, când aștepți să primești altceva?

Întrebarea am pus-o nu demult cuiva, într-un moment în care persoana respectivă era supărată. Rău de tot. Relația ei cu alte două persoane scârțâia. Era nemulțumită de tot ce era nevoită să facă și aproape că era hotărâtă s-o rupă cu ei. Bașca, nici cu sănătatea nu o ducea prea bine. Exact în aceeași perioadă.

Eu atât am întrebat-o. Fără nici-un fel de alte completări. Doar atât. ”Ce aștepți tu de la ei?” Am aflat apoi că întrebarea a declanșat o adevărată furtună clarificatoare. A dezvelit “miezul” lucrurilor. Apoi, s-a așternut liniștea. Liniștea înțelegerii.

Relația cu ceilalți doi s-a reașezat. Altfel. Oricum, nu s-a rupt. Mai mult, persoana s-a vindecat aproape instantaneu. Tensiunea sa oscilantă s-a re-așezat în limite permanent normale.

Iubire, în orice formă

Așadar ce aștepți de la celălalt? Lasă-mă să răspund eu în loc tău. Iubire. Recunoaștere. Apreciere. Iubire. Iar și iar. Și poți să simți uneori că aștepți degeaba.

Am învățat de mici despre Efectul Iubire. Că ar avea mereu o Cauză. Am învățat să ne temem că daca nu facem ceva anume, dacă nu ne comportam în vreun fel sau nu suntem așa și pe dincolo, nu vom primi iubire…

Și asta este ceea ce am căutat cu toții. De când eram copii. Și asta căutăm și acum.

Oameni mari fiind, amintirea acestei învățături ne urmărește.

Și ne comportăm sau acționam în așa fel încât, orice am face, să primim “ceva” în schimb. Ce? Iubire. În toate formele sale. Apreciere, recunoașterea meritelor, succes, bani, masă, casă, acceptare, băgare în seama… Orice fel de “iubire”. În oricare și în toate formele sale.

Nu există cauză-efect în Iubire

Chiar dacă Iubirea, cu I mare nu poate fi cumpărată, noi continuăm să credem în cauzalitatea Iubirii. Dăm din noi, așteptând Efectul Iubire. Tot ceea ce facem, facem pentru asta. Cauza care să genereze acest Efect.

Astfel, ajungem, cei mai mulți dintre noi, să așteptam prea mult de la ceilalți. Apreciere, stimă, atenție și câte și mai câte. Toate, forme ale Iubirii. Și credem că nu le primim pe cât le-am merita. Și tot dăm de la noi degeaba.

Și le cerem în continuare, cu insistență. Și ne necăjim că nu le primim. Și îi invinuim pe ceilalți că nu vor să ni le dea. Sau că nu văd că le merităm. Ori ne învinuim pe noi înșine că nu suntem capabili să le obținem… Toate acele forme ale Iubirii. Cele pe care le așteptăm. În FORMELE pe care le așteptăm.

Dar, de fapt, nu le primim așa cum le așteptăm. Cauza X nu are efectul Y.

Alt fel de Iubire de tată

O cunoștință apropiată mi-a povestit despre copilăria sa. Multă vreme a crezut că tatăl ei n-a iubit-o. Pentru că nu i-a spus-o niciodată. Mai mult, era aspru, exigent și se comporta ca un zbir. Pentru el contau doar rezultatele la școală. Până s-a măritat, fata a avut interdicții severe la orele la care poate să ajungă acasă. Ba chiar a și luat bătaie. Destul de multă.

Așa a crezut mulți ani și după ce s-a măritat. Că tatăl ei n-a iubit-o. Dar după ce-a trecut printr-un proces de curățare a minții, în care s-a debarasat de multă zgură emoțională, și-a reamintit.

Cum câteodată, când de dimineață tatăl pleca la servici iar ea încă mai dormea – și numai când ea dormea, niciodată altfel – tatăl se apleca asupra patului și o săruta pe frunte. Și-a mai reamintit și cum i-a adus o dată de la el, de la slujbă, de pe șantier, un măr imens. Pe care el nu-l mâncase la prânz… Și alte asemenea gesturi, pierdute prin cotloanele memoriei.

Și-a reamintit că tatăl ei n-a iubit-o așa cum ar fi vrut ea. Dar a iubit-o. Altfel.

Celălalt ce-așteaptă?

De ce nu ne dă „celălalt” ceea ce ne dorim? Poate că nu știe ce ne dorim.. sau, mai corect, cum ne dorim.

Dar dacă nu ai avea nimic de așteptat? Cum ar fi dacă, de fapt, celălalat chiar te iubește? Și te apreciază, te prețuiește… Dar poate că nu știe să ți-o arate așa cum tu te aștepți.

Te aștepți ca Iubirea, recunoașterea, aprecierea să vină către tine într-un fel anume, singurul, sau printre singurele, prin care tu poți s-o re-cunoști.

Dar poate că îi e chiar imposibil “celuilalt” să știe ce, cât și cum aștepți de la el. De ce? Simplu. Pentru că el niciodată nu a fost “tu”. Ci întotdeauna doar “el”.

Și-atunci, cum ar fi dacă ai face altfel? Daca l-ai așeza pe „celălalt” în buricul universului, în jurul căruia se învârt toate… Poate că și el are nevoie de ceva. De alt ceva. Acel „ceva” pe care el îl așteaptă de la tine, de la ceilalți. Și nici el nu știe de ce nu primește ce-i trebuie.

Și dacă-i chiar așa? Atunci, de ce s-aștepți tu să primești mai întâi, în loc să vezi ce-i poți da tu primul?

Fără să aștepți veșnic să-ți dea, cum nu poate să-ți dea.

Ce mai aștepți?

Să ne-auzim de bine.