Ce faci când Liberul Arbitru nu e liber

Știm că avem puterea de a decide. De a alege. Că avem Liber Arbitru. Și-l folosim tot timpul. Sau așa credem că facem.

Dar, câteodată, mai vine câte o directivă de la ăl de sus și-i trântește-n nas cartonașul roșu liberului nostru arbitru, oricât de arbitru și de liber s-ar crede el.

Mie asa mi s-a întâmplat și acum o săptămână, în acel week-end în care canicula și-a făcut de cap. Voia Domnului i-a spus Liberului meu Arbitru: Stai! Și am stat. Coboară! Și am coborât. Du-te acasă. Și m-am dus.

Și, deși am încercat să mă conving singur c-așa-i mai bine, parcă tot mi-a părut un pic rău. Până a doua zi. Când mi-a părut bine. 

Pregătirea în detaliu și detalii ca planul să reușească…

Timp de vreo treizeci de ani nu m-am mai urcat pe munți, deși ca elev și student am bătut mai toate cărările montane din România.

De cinci ani m-am urnit din loc și am reluat traseele minunate parcurse în tinerețe, chiar dacă am resimt trecerea anilor și, mai ales, lipsa de exercițiu, de antrenament continuu.

Pentru excursia din anul acesta m-am pregătit temeinic. La sală, mi-am antrenat sistematic, în crescendo, mușchii picioarelor și am parcurs multe minute de bandă și stepper, pentru ca să-mi îmbunătățesc suflul.

Am studiat ceva mai mult pe net sfaturile experților și m-am aprovizionat pentru această excursie cu mâncarea și suplimentele energetice necesare, ca să-i fac cât mai bine față.

Am prevăzut orice situație la care m-am putut gândi și mi-am pregătit în detaliu și trusa cu medicamente.

Am urmărit atent prognoza meteo și am ales perioada în care aveam probabilitatea maximă de vreme frumoasă. Asta, pentru că în alți ani s-a întâmplat să se pornească din senin câte o ploaie trecătoare,  care a trecut, adică, prin toate hainele, prin rucsac, prin toate ce le aveam la mine, oricât de protejate ar fi fost.

Așa că pentru excursia de acum am cumpărat și pungi cu fermoar, în care mi-am pus toate lucrurile, înainte de a le așeza în rucsac.

Am vrut să pot să mă bucur cât mai mult de frumusețile crestei Făgărașului, în loc să gâfâi la fiecare pas, să-mi oblojesc nu-știu-ce răni, ori să tremur murat de ploaie…

Planul și „realizatul”

Totul a fost pregătit ca să pot anul acesta să ajung, așa cum am plănuit, și pe Vârful Moldoveanu, cel mai înalt din țară, pe care nu mai fusesem de peste 30 de ani. Ăsta era planul…

Vineri de dimineața am plecat de la Bâlea Lac. Superb! Minunat! Vremea, drumul,… totul. Distanțele mi s-au părut mai scurte, drumul mai ușor.

M-am bucurat de toate. De Lacul Capra, de Fereastra Zmeilor, de traversarea stâncii numită „La trei pași de moarte”, Monumentul Nerlinger, urcușul sufocant pe Vârful Mircii (2461 m) și coborâșul criminal la Lacul Podul Giurgiului, deschiderea minunată spre Lacul și Cabana Podragu.

La cabană, am ales să dormim (eu și cu ginerele meu, Mihai) în camera ceva mai scumpă, dar… cu saltele mai bune! Înainte să ne retragem, ne-am spălat cum am putut cu apa rece ca gheața, ne-am oblojit pielea încinsă cam tare de soarele încasat în plin toată ziua, ne-am schimbat hainele.

Am mâncat o ciorbă de fasole, am băut o bere și ne-am culcat. Înainte de ora nouă!

Ne-am sculat devreme, ca să plecăm spre Vârful Moldoveanu. Nesul, stropitul pe față cu apă rece, gustarea frugală, împachetarea sacilor de dormit, rucsacii și… iată-ne călare voinicește pe primele raze de soare, în urcușul de circa 45 de minute până în creastă.

În creastă, însă, voința noastră de a ajunge înainte de ora prânzului pe cel mai înalt vârf din țară s-a izbit de alta… Mai puternică.

Și aveam să-mi aduc aminte de o glumă mai veche: Planul e ce vrea baba. Realizatul, ce poate moșul…

Liberul Arbitru se străduia să pășească…

Ne grăbisem să plecăm devreme pe traseu, pentru că prognoza meteo indica o ploaie, chiar o furtună, la orele după-amiezii. Și doream, dacă ne prinde, ca asta să fie pe drumul de întoarcere, cât mai aproape de finalul său.

 Ce nu prevăzusem era însă altceva. Când mai aveam cam vreo 20 de metri altitudine de urcat până să intrăm în traseul de creastă, s-a stârnit vântul. Mihai era în față; eu veneam la câțiva metri mai în urmă.

L-am văzut ajuns sus și ascunzându-se după o stâncă. Mi-am continuat efortul, bucuros că se termină, în fine, acest urcuș. Ajuns și eu în creastă, am fost lovit. De o rafală de vânt. Mai mai să mă dea jos, înapoi de unde venisem.

Ce facem? Hai mai departe. Am mai făcut câțiva pași, împotrivindu-ne vântului. Pe unde era poteca mai largă, puteam merge. Cu greu. Clătinați puternic. Dar cum va fi oare mai încolo, unde poteca se îngusta pe creastă, așternută între hăul din dreapta și hăul din stânga?

Ce facem? Hai să stăm puțin, poate se mai oprește… Nu se oprește. Hai înainte. Gata să fim luați pe sus de vânt, am mai făcut câțiva pași pe creastă. O rafală neașteptată s-a luat cu mine la trântă. M-am înfipt bine în bețele de trekking, ca să nu fiu luat pe sus.

Eram nehotărâți. Mai mult eu. Mihai era mai rațional. Dar Liberul meu Arbitru tot insista că el vrea pe Moldoveanu. Asta, în timp ce Voia Domnului era să mă împingă înapoi, cu puterea unei vijelii.

De ce-i mai bine așa? Nu știam…

Acolo, bătut de vânt în creastă, m-a încercat pentru puțin, m-a atins, și o pâlpâire de frică. Nu teamă obișnuită, nu frică fizică și parcă nici din aceasta realitate; ci o teamă atavică, venită parcă de altundeva, printr-un filtru de percepție a nimicniciei în fața imensității, a infinitului.

În timp ce Liberul Arbitru se străduia să-și găsească pașii pe poteca de creastă spre Moldoveanu o nouă pleasneală a vântului, în plină față a fost ca un semnal: duceți-vă fraților, la vale. Așa este cel mai bine pentru voi.

L-am acceptat, chiar daca era împotriva a ce stabilisem, chiar dacă îmi părea rău. Ne-am întors la cabană și ne-am ales alt traseu, de coborâre, care urma să ne aducă spre seară înapoi la Bâlea, unde ne lăsasem mașina în parcare.

Pe drum, o bună bucată de timp vântul a continuat să ne gonească de pe munte. În video-ul alăturat poți să vezi cam cum bătea, cu mult mai la vale. De vreo două ori mai slab, decât era sus, în creastă…

Ce e rău și ce e bine…

Și uite-așa, pentru excursia asta, am renunțat la Vârful Moldoveanu. L-am lăsat pe altă dată. Am fi putut ajunge în acea zi pe vârf? Poate că da. Dacă ne-am fi încrâncenat să ne ținem de planul inițial, indiferent cât de greu ne-ar fi fost. Dar ne-am fi chinuit.

Ce-am fi avut de câștigat? Mândria că am reușit, satisfacerea orgoliului, bucuria performanței. Dar ne-am fi chinuit.

Ar fi fost departe de noi bucuriile trăite cu o zi înainte. În lupta cu vântul pe un traseu dificil de creastă, n-am mai fi avut răgazul să ne bucurăm de priveliști, de florile de munte. Și apoi, probabil că ne-am fi chinuit și mai rău la întoarcere, când a început furtuna.

Dar motivul pentru care chiar a fost mai bine așa, să lăsăm liberul nostru arbitru să se plece în fața unei forțe mai puternice, a fost altul, de care nu ne-am prins decât pe seară, târziu, când am ajuns acasă.

Abia atunci am văzut cât suntem de arși de soare. Pe față, ceafă, mâini și picioare. Cât umblasem în aceste două zile, nu ne-am dat seama. Pentru că vântul ne-a răcorit iar efortul ne-a concentrat atenția în altă direcție. Dar o dată ajunși acasă…

Doar câteva ore dacă am mai fi umblat pe creastă, sub soarele parșiv trucat de vânt, probabil că arsurile ar fi fost chiar grave. Foarte grave.

Faca-se Voia ta. Planul Tau e mai bun ca al meu.

Când am plecat la drum, în această excursie, gândul a fost: „Dă-mi Doamne bucuria să ajung, pe vreme senină dacă se poate, pe Moldoveanu”.

Pe drum, în prima zi, pluteam pe aripile gândului: „Mulțumesc! Este ce mi-am dorit!! Mulțumesc c-am ajuns să revăd aceste locuri, că am mai putut ajunge în aceste frumuseți, că sunt aici, că sunt.”

Acolo sus, în creasta bătută de vânt am cedat. Poate cu greu, dar până la urmă am cedat. „Facă-se voiaTa”, am gândit.

Dar numai mai târziu, pe seară, am acceptat total, complet, că mintea mea nu știe mereu ce e cel mai bine pentru mine. Și că planul pe care și-l face poate sa fie mai prost decat altul, pe care nu-l cunoaște…

Crezi că tu știi mai bine?

Voia Domnului a fost să-mi ia în derâdere Liberul meu Arbitru. Ce puteam să mai fac? Să-mi pară rău?

Ori, mai bine, doar să accept. Să văd aceasta Voie ca fiind nu doar mai puternică decât a mea, dar și ca fiind cu adevărat cea benefică.

Tu cum crezi? Oare știe întotdeauna mintea ta ce și cum este mai bine pentru tine? Și când nu ți-a ieșit așa cum ai vrut, este oare cazul  să te simți vinovat/ă, să suferi? De ce să simți frustrarea, stresul sau neliniștea?

Poate că tocmai când nu ți-a mers „cum trebuia”, de fapt ți-a ieșit… altfel. Și poți să accepți Voia Domnului și asta înseamnă să accepți Viața, așa cum este. Să nu te cramponezi de propriul Control Universal Asupra Tuturor Lucrurilor pe care ai vrea să-l ai.

Să-ți trimiți Liberul tau Arbitru la reciclarea smereniei. Și astfel să ajungi să Fii în momentul Prezent. Și să te bucuri de ceea ce este: Planul Divin, chiar și când nu s-a potrivit cu planul tau.

Cele bune să se-adune!

P.S. „Dacă vrei să–l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i despre planurile tale…” — Woody Allen.