Altruismul egoismului.

Înainte să-ți răspunzi la întrebare, acordă-ți un scurt răgaz. Să respiri adânc o dată sau de câteva ori. Dacă vrei, poți să și închizi ochii, înainte de a răspunde. OK? Deci: cine este persoana cea mai importantă din viața ta?

Și prima persoană, primul răspuns care îți vine în minte este probabil cel adevărat. Nu neapărat raspunsul corect. Ci doar cel adevărat. Pentru tine. Este ceea ce crezi. Ce simți tu acum că-i adevărat. Dincolo de orice maxime și citate comentate pe care și tu poate le cunoști.  

Și totuși! Ceea ce urmează să-ți spun s-ar putea să te facă să vezi lucrurile altfel.

 Așadar: cine este primul om de care să ai grijă?

O persoană dragă și apropiată mie, a trecut prin următoarea situație, cu niște ani în urmă. Mama ei  era deja destul de în vârstă și bolnavă. Nu avea vreo formă acută. Doar un cumul de afecțiuni cronice, adăugate la o stare psihică deteriorată, care o țintuiseră în casă. De bună vreme,  fiica ei o vizita cam la două zile o  dată, să-i facă aprovizionarea, curățenia, s-o mai binedispună… să n-o lase singură.

Nici fata nu era chiar perfect sănătoasă. Dar mai tânără fiind, nu-și  prea băga în seamă propriile afecțiuni. Mama era mai importantă. Și mai bolnavă. Și mai bătrână, desigur. (Ehehei, ce n-aș mai da eu să am vârsta ta! Păi cînd aveam anii tăi mutam munții din loc!)

Până-ntr-o zi. Mama nu se simțea prea bine. De câteva zile se tot plângea. Ba de una, ba de alta. De data asta părea însă că treaba e chiar mai serioasă. Și totuși refuza să meargă la un control. Și nici la analize, desigur.  Ba chiar și despre Salvare spunea că: de ce să vină? Degeaba? Deși era vizibil că nu-i e deloc  bine.

În timpul discuției reluată a nu știu câta oară, și fiica a simțit că i se face rău. Habar n-avea de ce. Dar nici ea nu se simțea prea bine. I-a venit în gând să-și măsoare tensiunea, cu aparatul mamei.  Și a chemat salvarea. Pentru ea, nu pentru mamă. Avea peste 20 cu 10.

Știm ce știm. Punct.

Întrebarea pe care ți-am pus-o la început am avut ocazia să o pun câteodată și unora dintre clienții mei. Ca și tine, au răspuns fără să stea prea mult pe gânduri.  Mama… Tata… Copiii… altcineva.

Cei mai mulți dintre noi învățăm încă de mici despre cât de frumos este altruismul. Învățăm și să fim dependenți unii de alții. Și considerăm că fericirea noastră depinde incontestabil de a altora. De copii, părinți, soț sau soție, familie, prieteni…

Uneori putem să avem însă și revelația: Eu. Eu sunt cea mai importantă persoană. Pentru mine, eu sunt.

Alteori, deși întrezărim acest răspuns sau îl auzim de la alții, putem să-l acceptăm numai așa, ca idee. La modul rațional. Dar în tot ceea ce continuăm să facem, în fapt… îl respingem.  

Pentru că nu ar fi frumos să te pui pe tine înaintea altora. Așa știm, așa am fost învățați. Că altruismul e un superlativ, o chintesență a calităților umane demne de admirat. Iar egoismul este de blamat. Urât! Câh!

Dar cum ar fi dacă am lăsa deoparte toate conceptele care ne-au impregnat până-n măduva oaselor , toate convingerile legate de altruism și egoism? Cum ar fi dacă pur și simplu ne-am întreba și altceva: Oare eu am un beneficiu când fac un bine?

Nu cumva între altruism și egoism ar putea fi o linie fină?

Gândește-te acum la un moment când ai dat dovadă cu adevărat de altruism. Un moment din acelea cu care te mândrești. Când ai făcut un bine total dezinteresat.  Și reaminteșteți-l cât mai în detaliu. În amănunt.

Și-acum, încearcă să-ți reamintești cum te simțeai. Bine, sau nu? Dar acum? Cum te simți când ți-l reamintești? Ce emoție resimți acum? Nu-i așa că te simți minunat?

Și cum ar fi acum dacă, măcar pentru o clipă, ți-ai mai pune o întrebare. Dacă te-ai întreba pentru ce ai făcut acel act de altruism. Ce resort te-a determinat? Te-ai așteptat  că te vei simți bine? Poate că nu te-ai așteptat. Sau nu te-ai gândit la asta. Dar ai avut și tu, totuși, un beneficiu din acel gest? Nu cumva poți considera ca baneficiu măcar și această stare de bine? Starea pe care poți și acum s-o retrăiești…

Am citit o dată, nu mai știu unde, că altruismul e forma cea mai rafinată de egoism.

Iar eu m-am întrebat: dar invers? Este sau poate fi egoismul o formă de altruism? Ca întotdeauna, răspunsul a venit doar după ce întrebarea a fost formulată.

Legați-vă centurile.

Zburasem de multe ori cu avionul. Dar niciodată nu dădusem prea mare atenție la acel anunț. Nu așa. Nu înțelegând, așa cum am înțeles acum, după ce mi-am pus întrebarea…

Ai observat și tu? În avion, înainte de decolare, când echipajul comunică pasagerilor ce să facă „în situația puțin probabilă a depresurizării” avionului, este facută o precizare expresă: adultii care însoțesc copii să-și fixeze mai întâi propria lor mască de oxigen, care le apare automat în față. Și (doar) apoi și copilului.

Vezi?

Dacă există cineva pe lume care este pentru tine cea mai importantă persoană, dacă întradevăr contează pentru tine, întreabă-te:  cât de mult bine pot eu să-i fac, dacă mie îmi este rau?

Oare poți tu să oferi altora fericire dintr-o stare de profunda nefericire? Ori poate, este cumva cazul să te re-pui pe tine pe primul loc. Chiar pentru binele acelei sau acelor persoane.

Să ne-auzim de bine!